Sunt puține spectacolele de teatru care să vorbească despre alegeri și consecințele lor. Sunt puțini oameni care își asumă propriile alegeri. Trăim într-un timp în care ne retragem la adăpostul destinului, căutăm cauze intrauterine pentru nefericire, proiectăm spre ceilalți ceea ce ar trebui să aflăm din noi. Nunta lui Decebal, un spectacol având ca dramaturgi pe Eduard Buhac și Matei Lucaci-Grünberg (pe care îi întâlnim și pe afișul spectacolului Hello, Ceaușescu! în calitate de co-autori ai textului, cel de-al doilea fiind, ca și aici, și regizor), sparge tiparele unei rețete de spectacol în ton cu timpurile și nu aglomerează în două ore de teatru marile (oare?) probleme actuale ale omenirii (traume, abuzuri, iertarea și vina colective, criza de identitate, egalitatea de gen, poluarea, burnout etc) alegând să aducă pe scenă cu un umor suculent pigmentat cu umor fină și amar, povestea unei familii cu un fiu, Decebal, în jurul căreia gravitează un băiat, Mișu (Dan Pughineanu) și o fată, Miruna (Pamela Iobaji) prieteni ai lui Decebal (Eduard Buhac). Cînd tatăl, Vasile (Alexandru Papadopol), alege numele băiatului, acela de Decebal, orice opoziție a mamei, Violeta (Elvira Deatcu) de genul "Cum să spui Decebal mănâncă pufuleți?" pălește în fața venerației tatălui pentru regele dac. La intrarea în sală, pe scenă, pe ecran, sunt proiectate imagini din celebrul film Columna în regia lui Mircea Mureșan, imagini avându-l în prim plan pe actorul Amza Pellea în rolul eroului. Spre final, există o scenă în care tatăl Vasile visează că stă de vorbă cu regele dac așa, ca între bărbați, unul îi povestește cum este cu lupta cu romanii, celălalt cum e treabă cu trenurile și căile ferate.
Cum este să fii adolescent și să porți prenumele de Decebal? Ce îți imprimă acest prenume, cum se împacă el cu dorința de a fi liber și cu pasiunea pentru muzică? Ce șansă are un tânăr pe nume Decebal să emigreze în America? Cum ar suna învățăturile lui Vasile către fiul său Decebal în zorii maturității? Sunt întrebări la care spectacolul răspunde limpede, cu înțelegere pentru slăbiciunile fiecărui personaj, cu îngăduință pentru defectele lor nonletale, cu duioșie pentru sensibilitățile lor bine camuflate și cu foarte multă omenie având seva în cunoașterea firii umane.
Violeta, Vasile, Decebal, dar și prietenii lor pot fi rudele noastre, vecinii noștri, prietenii noștri. De la eclipsa din 11 august 1999 până cea din 2014, viața lor se scurge banal, previzibil, fără evenimente majore. E un timp al schimbărilor și adaptărilor rapide, dar și al dispariției accelerate al unui mod de viață patriarhal. Mulți dintre noi l-am trăit atât de rapid că l-am uitat, am aruncat treningurile de fâș tricolore și hainele colorate și croite prost. Am uitat cum se stătea la coadă la vize și cum o scrisoare ajungea tare greu peste Ocean. La aceste timpuri se întoarce nostalgic regizorul Matei Lucaci-Grünberg cu convingerea că "istoria este făcută din persoane care iau decizii, care se opun sau se supun vremii lor, care iubesc, fug, trădează, abandonează, greșesc, care se înșală, care trec prin crize economice, politice sau războaie, care nu vor să fie uitați, care vor să plece, care decid să rămână, care nu se adaptează - ca noi toți. (interviu liternet.ro, Farmecul discret al trecutului și al micilor sale istorii...)
Numele Iulianei Vâlsan, scenograf, cu siguranță ne va induce în eroare. Suntem deja obișnuiți cu stilul său de țesător migălos în scenografii detaliate până la ultimul fir al perdelei, până la ultima carte așezată pe noptieră. Acum, pe micuța scenă de la Teatrelli, vom găsi o altă manieră de lucru. Nu aș numi-o minimalistă, ci, mai degrabă, arta de a construi o lume din câteva obiecte, de a integra proiecțiile (Video: Dilmana Yordanova) cu multă măsură și de a-și lua muzica drept aliat (Sunet: Andrei Sever). Coiful dacic de la Coțofenești alături de un trandafir, steagul Americii lângă steagul României într-un suport de lemn, o minge în culori tricolore, damigeana cu țuică, treningurile pestrițe ale băieților, vesta tatălui, rochiile unei mame cochete sunt toate culese dintr-un timp în care esteticul se sufoca sub avalanșa kitschului, iar frumosul tradițional pierdea teren în fața turcismelor. Un panou transparent separă scena, pe el se proiectează stilizat eclipsele, cămara cu murături, el separă generațiile, mentalitățile, lumile. Sala este recuperată ca spațiu scenic, multe episoade jucându-se nu doar în avanscenă, cât și printre spectatori, minunat prilej să te simți "de-ai lor" și pe ei "de-ai tăi", dar și să fii la o atingere de fiecare actor, să observi bucuria și reușita interpretării fiecăruia.
Elvira Deatcu reușește să facă din personajul Violetei nu doar o mamă iubitoare dintr-un oraș de provincie, ci și o femeie care nu vrea să renunțe la visurile ei, care păstrează naturalețea flirtului (excelente scenele în care se întâlnește cu preotul cel nonconformist) și care nu consideră cochetăria un păcat (ea poartă cele mai elegante haine). Are ceva de Emma Bovary, Violeta aceasta, doar că stă bine înfiptă în glia lui Decebal (cel mare!) și nu pică nici în depresii, nici în erezii sentimentale. Superbii ochi verzi ai Violetei lăcrimează fără efort în scenele în care plecarea (în USA, în Italia, tot plecare este) pare inevitabilă. Zâmbetul se chinuie să rămână desenat pe o față împietrită de neputință. Resemnarea și-a deschis larg ușa, iar Violeta a pășit spre ea știind că nu are cale de întoarcere.
Alexandru Papadopol (tatăl Vasile) construiește un caracter aflat permanent la limita între obtuzitate și ridicol, salvându-se printr-o cumsecădenie ce irumpe chiar printre înjurăturile clasice. Fără a adăuga straturi grosiere personajului său, fără o gestică excesivă, căutându-și un ton permanent sfătuitor de "cap al familiei", în ipostaza de Vasile, Alexandru Papadopol întruchipează o generație de părinți aspri, neciopliți, mediocri, dar care și-au iubit copiii cum au putut ei mai bine și peste care nu trebuie să se așeze judecata unei prezent care habar nu are de cum a fost trecutul. În rolul pastorului evanghelist, actorul se dezlănțuie, dovedind prostia voioasă și periculoasă a personajului său, deja croit pe talia altor vremuri.
Pamela Iobaji promite rol după rol să devină un nume de care se va vorbi, fiind o prezență plină de vitalitate. Ea joacă firesc conformismul și superficialitatea Mirunei, cea căreia fericirea îi pare ceva concret, nesofisticat, gata de prins la prima ocazie (Miruna: "Și dacă câștigăm viza, în cât timp devenim fericiți?").
Rolul titular îi aparține lui Eduard Buhac, acesta fiind responsabil și cu muzica live (la chitară) alături de Pamela Iobaji (voce). Trimiterile fără text la parabola greierului rătăcitor sunt evidente. Decebal are replici puține, când vrea să spună ceva, cântă. Din când în când coboară înlăuntrul lui, devenind mai matur decât lasă să se întrevadă litera textului. Monologul său despre curaj este edificator pentru complexitatea personajului: "Da. Am avut curaj. Curaj să-ți zâmbesc când îmi povesteai că conductorul de tren e o meserie frumoasă. Curaj când toți prietenii mei visau și eu beam țuică cu tine. Curaj să aplic la o loterie la care n-aveam nicio șansă. Curaj, să cred, că poate o să am noroc. Și l-am avut. Și curaj să sper că o să mă înțelegeți și că o să mă susțineți - toți. Curaj, da."
Excelent Dan Pughineanu atât în postură de preot cool, gata să dea lecții de viață atipice enoriașelor, dar mai ales ca Mișu, prietenul lui Decebal. Experiența din spectacolele Excelsior face ca adolescența să pară a nu mai avea taine pentru el. Nuanțele de îndoială și reflexivitate ce se citesc în ochii triști ai lui Mișu fac evidentă prăpastia dintre ideal și realitate. Lupta prieteniei cu invidia pare greu de câștigat. Este un mediocru Mișu? Mediocritatea pare mereu o noțiune greșit înțeleasă. Expresia latinească "aurea mediocritas" înseamnă literalmente "mijlocul de aur" sau "fericita cumpătare". Ea provine dintr-o odă a poetului latin Horațiu unde el elogiază viața cumpătată, departe atât de excese, cât și de lipsuri. Ideea centrală este că adevărata înțelepciune și fericire se găsesc în evitarea extremelor, nici bogăție excesivă, nici sărăcie umilitoare, nici ambiție nemăsurată, nici pasivitate totală. Aristotel o privea ca pe virtute, echilibru între două excese (curajul e mijloc între lașitate și temeritate). În scena finală (unul dintre cele mai bune finaluri văzute la teatru în ultimul timp) e greu să definești fericirea, renunțarea, curajul. Cei ce pleacă și cei care rămân au ochii la fel de triști.
Matei Lucaci-Grünberg anulează orice umbră de ironie și de sarcasm. Râsul rămâne, tonic și contagios, tandru și curat. Există în spectacol o minunată capacitate de bucurie și de înțelegere a lumii, morală prin coerența ei. "Nunta lui Decebal nu-și propune să-i condamne pe cei care au ales să plece, dar nici nu-i judecă pe cei care au ales să rămână. Spectacolul caută să redea poezia și fragilitatea tranziției. Între biografia intimă a Familiei Popa și istoria colectivă, între comedie și dramă, Nunta lui Decebal este, în esență, despre oamenii acelei generații și despre felul în care istoria lor a modelat prezentul. (Matei Lucaci-Grünberg). Trăim timpuri în care analizăm fără să avem datele problemei, în care judecăm fără a deține instrumente de măsură bine calibrate. Trăim timpuri în care eclipsele de soare sau de lună sunt înlocuite cu cele de empatie, toleranță, bunătate. Nu, nu suntem cu nimic mai buni decât cei de dinaintea noastră, mediocrii vremurilor apuse. Și noi, la fel ca ei, avem drum lung de străbătut pentru a recupera lumina de dincolo de eclipsele umanității.
(foto: Teatrelli)