Un gust pentru tot ceea ce scapă logicii și raționalității a determinat-o pe regizoarea Silvia Costa să aleagă, din repertoriul shakespearian, piesa cea mai sângeroasă, devenită un spectacol de teatru vizual, poetic și simbolic, cu influențe din estetica lui Romeo Castellucci. Adaptarea concentrează reprezentația pe figurile principale ale celui mai întunecat poem dramatic shakespearien, iar punerea în scenă mizează pe coregrafie, imagine, lumină, mai puțin pe forța versului. Această opțiune va crea dificultăți de înțelegere celui nefamiliarizat cu textul piesei, dar va deschide noi orizonturi de înțelegere și de receptare estetică spectatorului profesionist. "Estetica acestui spectacol vine dintr-o combinație puternică între introspecție psihologică, simbolism stilizat și modernitate expresivă. Pentru că montarea aceasta trece dincolo de acțiunea exterioară, construiește atmosfera și tensiunea prin lumină și sunet, ceea ce duce la actualizare și reinterpretare contemporană." (Emil Banea, interviu de Silvia Dumitrache pentru Observator cultural).
Silvia Costa, de origine din Treviso, a studiat Arte Vizuale și Spectacol la Universitatea IUAV din Veneția. Alternând rolurile de autor, regizor, interpretă sau scenografă, între 2006 și 2019, a contribuit ca actriță și colaboratoare artistică la majoritatea creațiilor lui Romeo Castellucci pentru teatru și operă. În același timp, și-a desfășurat propriile proiecte artistice, dezvoltând din 2007 un teatru vizual și poetic bazat pe forța imaginii. Spectacolul de la Teatrul Odeon se concentrează pe predicția făcută de trei vrăjitoare despre viitorul generalului Macbeth. Obsedat de această predicție, Macbeth îl ucide pe regele Duncan. Cuplul se află pe o pantă ascendentă a vinovăției, crima îl aruncă într-un malaxor de violență și nebunie, de aici căderea inevitabilă, în care tragismul își face cu greu loc printre sentimentele de oroare și revoltă. Spectacolul Silviei Costa evidențiază dimensiunea psihologică a acestei tragedii, care abordează, prin intermediul personajelor temele întunecate și obscure ale ambiției, vanității, manipulării, vinovăției și nebuniei. Adaptarea păstrează cinci personaje principale, plus trei vrăjitoare care sunt și ucigașele lui Banquo, și schimbă ordinea scenelor. Povestea luptei și a eroismului lui Macbeth vine după întâlnirea cu vrăjitoarele. Lady Macbeth preia puterea asupra soțului ei și conduce mașinăria funestă pentru obținerea tronului. Macbeth nu îi intuiește pe deplin puterea de a provoca rău. E o victimă? Nu, cu siguranță, doar că a avut nevoi de un imbold ca să își dezvăluie cele mai întunecate impulsuri ale sufletului său aflat pe marginea prăpastiei.
Atmosfera spectacolului e rece, de o frumusețe crudă. Spațiul scenic e auster, luminile taie fețele actorilor ca niște cuțite, iar roșul, al rochiei, al sângelui domină paleta. Echipa responsabilă de această lume sterilă și înfricoșătoare este formată din Silvia Costa și Michele Taborelli (decor), Marco Giusti (light design). Alături de aceste nume ar trebui menționate și cele ale tehnicienilor Teatrului Odeon, cei aflați în spatele scenei și care au făcut ca totul să funcționeze perfect. Prezența lor la aplauzele din final ar fi pe de-a-ntregul meritată. Muzica originală compusă de Nicola Ratti amplifică senzația de claustrare. Totul respiră neliniște, ca și cum lumea întreagă ar fi în pragul prăbușirii. Marea frumusețe vizuală susținută de puterea coloanei sonore originale și de rigurozitatea efectelor de iluminare este atuul acestei montări. Costumele concepute de Camille Assaf subliniază miza estetică a montării. Domină hainele ecleziastice în consens cu decorul hieratic, cu lentoarea mișcărilor, doar Duncan pare desprins dintr-un grup statuar, cu o parte a corpului dezgolită, îmbrăcat într-un veștmânt luxuriant. Macbeth sfârșește purtând o cămașă înroșită de sânge, reflectând vinovăția ce îl roade până la nebunie.
Revenind la scena de deschidere, portretul soțului încoronat începe să se rotească precum în ședințele de spiritism, astfel că simțim că mecanismul puterii, al violenței ca mijloc de obținere a acesteia s-a pus în mișcare. Vârtejul de foc se va transforma într-un inel gigantic de aur, suspendat în spațiu. Motivul cercului revine. Vrăjitoarele (surorile fatale) sosesc din dreapta, împingând o roată asemănătoare cu cea folosită la tortură. De ea atârnă trei cămăși. Roata începe să se învârtă într-un vârtej de tunici albe prinse de stâlpi manipulați de vrăjitoare care se preumblă în jurul personajelor, provocându-le crize și excese de violență. Tot ele o îmbrăcă pe Lady Macbeth într-o rochie pătată de sânge, ca a lor. Este una dintre cele mai frumoase idei scenografice, alături de cele în care cuplul împinge, mângâie coroana imensă, devenită o imensă povară. Macbeth, cucerit de ideea că va deveni în curând rege, se trezește captiv într-o imensă coroană de aur. Ante faciem tuam ibi mors este o inscripție ce se regăsește în texte latinești, creștine sau mistice, formula provenind din rugăciunea lui unuia dintre cei doisprezece profeți minori ai Bibliei, care se închină în fața dreptății lui Dumnezeu: "În fața chipului tău se află moartea". Superbă scena banchetului din confesional care, la sosirea fantomelor, se transformă într-un teatru de păpuși. Viitorul masacru orchestrat de cuplul infernal este anunțat printr-o fâșie de pînză roșie, care acoperă subtil scena.
Adaptarea este concentrată în jurul figurii lui Lady Macbeth, rol extrem de dificil pentru Ioana Mărcoiu, actrița înțelegând miza acestuia, de a fi o proiecție a sinelui soțului său, unde colcăie relele și patimile. Așezată sub portretul soțului, un portret sfâșiat de două lovituri de cuțit provocate de o mână invizibilă, Lady Macbeth este a patra soră fatală, care face mai mult decât să-l încurajeze pe Macbeth să comită crime, preia o parte din rolul lui și ordonă asasinarea lui Banquo. Înțepăturile cu privire la masculinitatea soțului său, tendința de a batjocori, folosirea insultelor drept armă sunt uneltele construirii unui tiran. Legătura intimă dintre soț și soție dispare. Silvia Costa reinterpretează relațiile cuplului steril, soț-soție, aceștia devenind amanți impotenți sau chiar freudieni mamă-fiu. Extrem de curajoasă scena când Lady Macbeth îi spune soțului ei că este însărcinată, iar el își ascunde capul sub rochia ei într-o formă de regresie la stadiul prenatal.
Cunoscând trupa de actori a Teatrului Odeon, nu îmi puteam imagina un alt Macbeth decât Mihai Smarandache, un actor printre cei mai buni ai generației sale, din nou în fața unui rol care să îi pună în evidență toate fațetele personalității sale scenice. Răsucit în menghina unor sentimente contradictorii, personajul său începe să admită latura haotică, incontrolabilă a propriei sale conștiințe, cu consecințe funeste previzibile. Fără cenzori interni sau externi, asemănarea dintre Macbeth și Richard al III-lea este indubitabilă. Macduff-ul lui Ioan Batinaș ia înfățișarea lui Iisus Hristos cu păr lung și neorânduit, cu o robă albă care imprimă maiestuozitate mișcărilor sale - foarte bun momentul în care Macduff află de măcelărirea familiei sale. El sugerează existența unui umanism complex, încă existent în această lume de umbre și fantome. Adrian Titieni în Duncan are un rol episodic, neavând timp să dovedească măreția personajului shakespearian. Eduard Trifa, Banquo, uneori monocord în replică, are străfulgerări premonitorii în ochi, aparițiile sale fiind încărcate de tensiune. Impecabil jocul celor trei vrăjitoare, surori fatale (Sabrina Iașchevici, Vlad Bîrzanu, Meda Victor). Schimbând costumele din alb în negru, mișcându-se în sincron, rostind replici ca într-un cor antic cele trei surori fatale nu sunt deloc personaje secundare, devin un personaj colectiv având funcția de a lega tragedia de supranatural.
Tensiunea dramatică scade spre final, iar înaintarea Pădurii Birman, anunțând căderea lui Macbeth, nu are corespondent într-o scenă de impact, fiind anunțată de apariția unei frunze la o fereastră sau de căderea unei rețele de țepușe în formă de orgă. Un bebeluș fantomă se alătură cuplului malefic. Moartea a născut moarte. Finalul nu aduce catharsis. Fiecare personaj pare prins în menghina unei istorii care se repetă. Actualizare? Contemporaneizare? Demitizare? Spectacolul de la Odeon este expozitiv, violența și nebunia nu au un fundament psihologic bine argumentat. Dar, nu cumva logica a dispărut din aceste vremuri? Înaintea chipului nostru se așterne multă violență și suntem martorii unui val de iraționalitate. Întrebarea titlului devine obsesivă: dacă veacul e slobod, atunci de ce oamenii se lasă zdrobiți de profeții, de ambiții, de frică? Cadavrele, regii, profețiile toate rămân suspendate, niște întrebări nerezolvate. Libertatea nu vine, iar veacul pare în continuare prizonier al violenței iraționale.
(foto: Victor Oancea)