Și dacă am spus de gânduri și de amintiri să le și împărtășesc cu voi, cei care veți citi aceste rânduri. Prima și întâia-ș dată l-am ascultat, pe viu cum s-ar spune, în sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Alba Iulia, cu prilejul unui moment aniversar dedicat lui Mihai Eminescu, alături de alți doi mari actori: Valeria Seciu și Ovidiu Iuliu Moldovan. Un spectacol poetic încărcat de emoție, o bucurie. Cred că era la începutul anilor 2000. Într-un oraș de provincie, în care nu prea se întâmpla mare lucru, a fost lumină, uluire, binecuvântare. Ulterior a revenit, pe aceeași scenă, alături de maestrul jazz-ului românesc - Johnny Răducanu, într-un dialog fantezist, cum și-au și declarat acest recital, absolut superb! Era o gală, dar asta nu-mi mai amintesc, nu a contat pesemne. În anul 2011 acceptă invitația de a susține un recital poetic la Căminul Cultural din Galda de Jos, județul Alba, unde o învățătoare și autoare de versuri, Mihaela Lunca, a inițiat un festival de poezie. Cine s-ar fi gândit?! Și totuși, Ion Caramitru a spus da, și a oferit un spectacol plin de emoție, alături de clarinetistul Aurelian Octav Popa, acolo, într-un cămin cultural dintr-o necunoscută comună. În anul 2015, la o ediția aniversară a Festivalului Internațional de Teatru Povești, a X-a, susține un recital poetic alături de Horațiu Mălăele, un alt maestru al artelor, însoțiți muzical de Adrian Naidin. Delir poetic, măiestrie, atmosferă desprinsă dintr-un timp și spațiu la care noi, mulțimea de spectatori, eram parcă aleși să avem acces - "Caramitru - Mălăele - Câte-n lună și în stele". Doar acolo și doar atunci. Inefabil!
Anul 2016 a fost anul în care l-am cunoscut personal, am dat mâna cu domnia sa și mi-am auzit numele rostit, cu vocea-i și timbrul inconfundabile, atât de clar și de frumos, suna poetic de-a dreptul, și asta nu am cum să uit. Era invitat de Nicolae Manolescu să susțină un recital poetic în cadrul Galei Poeziei Române Contemporane, de organizarea căreia mă ocupam. Era vară, era senin, și o mulțime de oameni, stând pe scaune, pe iarbă, pe unde se putea, au venit pentru poezie și pentru Ion Caramitru. Acestea au fost întâlnirile mele poetice cu Ion Caramitru, pe care l-am ascultat, până atunci și de atunci încoace, la radio, la televizor... Ne-am reîntâlnit la festivaluri și, evident, la Gala Premiilor UNITER de la Alba Iulia, din 2018. Dar asta e o altă poveste.
Am început confesiv, pentru că la Alba Iulia, în perioada 22 - 28 septembrie 2025, s-a desfășurat un Atelier de poetică teatrală - Ion Caramitru, așadar, un atelier dedicat memoriei sale, în cadrul căruia 11 actori s-au confruntat cu rostirea poetică, în cadrul căruia a fost evocată personalitatea lui Ion Caramitru, surprinsă în imagini, într-o expoziții de fotografie, iar la final, acești 11 actori au fost întrebați dacă l-au auzit pe Ion Caramitru rostind poezie, așadar, confesându-se la rândul lor.
Criticul de teatru Marina Constantinescu și actorul Marcel Iureș au fost mentorii acestor 11 actori. Două personalități, doi profesioniști, care, de-a lungul timpului, și-au pus amprenta culturală, doi buni prieteni ai celui pe care îl evocă, au acceptat să fie partenerii de dialog ai unor mai tineri actori, care să fie părtași la o provocare teatrală și poetică.
Ca un demers firesc, cu acest prilej au fost organizate două expoziții de fotografie, una dedicată lui Ion Caramitru, o alta dedicată lui Marcel Iureș.
Într-un cadru neconvențional, la Atrium Centurionum, sediul Consiliului Județean Alba, care i-ar fi făcut mare plăcere lui Ion Caramitru, a spus cu convingere Marina Constantinescu, curatorul acestei expoziții, s-au ridicat, spre cer, imagine după imagine, crâmpeie surprinse de ochiul fotografilor: Ion Caramitru - omul, ambasadorul cultural și actorul de teatru și film. S-au înălțat, copleșind privitorul, drept mărturii ale unei călătorii și al unui destin. Întâlniri memorabile cu personalități marcante ale lumii, fragmente din spectacole și filme, alături de colegii actori, chipuri ale celui ce a fost, în întregul său, ION CARAMITRU, toate s-au înălțat cu sens, cu înțeles, cu emoție. Și glasul său a răsunat, poetic, întru neuitare. Micaela Caracaș, soția actorului, a oferit cu amabilitate multe fotografii din arhiva personală, atent alese de Marina Constantinescu, transpuse de graficianul Marius Pescaru în adevărate tablouri. Conectate prin fire invizibile, stând parcă într-o imponderabilitate, au alcătuit o adevărată țesătură de imagini, dialogând cu privitorul, dar și între el, într-un fel intim și personal.
O altă expoziție firească, rodul unui proiect pentru Festivalul Național de Teatru, curatoriat de Irina Tapalagă, a fost expoziția Atitudini, dedicată actorului Marcel Iureș, expusă în sala din aripa de nord a Sălii Unirii. Marina Constantinescu precizează că ceea ce se vede pe simeze este doar o mică parte dintr-o amplă expoziție dedicată personalității marelui actor (un alt fragment din această expoziție Atitudini s-a regăsit la Galeria de Artă a Municipiului Alba Iulia, în cadrul Festivalului de Teatru Povești, ediția din 2017), reflectând, în serii atent alese, personalitatea unui actor marcant al teatrului românesc, o expoziție-document, care-l surprinde în momente sau roluri reprezentative, subliniind ceea ce-l caracterizează: libertatea și curajul.
Iată, ce frumos debut pentru un astfel de atelier, de poetică teatrală, ca și când punctul de plecare nu este doar POEZIA, în simplitatea și în farmecul ei, ci și cei care i-au dat viață prin rostire sau care, prin abilitate și talent, pot pune, spre înrădăcinare, sămânța unei dorințe, unei plăceri, unei bucurii de a rosti versuri.
Marina Constantinescu și Marcel Iureș au ales pentru acest atelier versurile lui Shakespeare, acest plin de farmec vrăjitor, etern prin genialitatea a tot ceea ce a scris, mai exact au ales câteva din sonetele lui, această formă lirică ce solicită, nu doar dicție și înțelegere, ci și profunzime, sensibilitate, emoție... Cei doi mentori le-au supus atenției actorilor aleși 16 sonete și monologul lui Jacques Melancolicul din comedia Cum vă place, lăsându-le libertatea alegerii sonetului. Și au ales, surprinzător, fiecare câte un sonet diferit de al celorlalți, după chipul și asemănarea lor, s-ar putea spune.
Prima întâlnire între mentori: Marina Constantinescu și Marcel Iureș, și actori: Oana Predescu, Oana Jindiceanu, Cosmina Olariu, Mălina Lazăr, Laura Gabriela Oana, Mihai Munteniță, Mihai Nițu, Iustinian Turcu, Dragoș Ioniță, Ionuț Paștina, Iulian Costea, a ridicat niște întrebări firești: de ce sunt la acest atelier, ce sonet au ales, în traducerea cui și de ce acel anume sonet?
Și de aici începe povestea, povestea unor experiențe, profesionale și de viață, pe care acești 11 actori să o împărtășească. Sonetele sunt acea parte din Shakespeare pe care vreau s-o descopăr împreună cu voi, le-a spus Marina Constantinescu, subliniind importanța cercetării textului, a studiului aprofundat, căutând cât mai multe traduceri, fără însă a anula o posibilă încercare de traducere personală, respectând punctuația, extrem de importantă în înțelegerea unei poezii, a unui sonet în acest caz, dar și în felul rostirii.
Pentru că mă scoate din zona de confort, pentru că nu știu să-l rostesc, pentru că sunt pozitiv la orice are legătură cu Shakespeare, pentru că este o simplitate care îmi place, pentru prozodia sunetului, pentru că îmi place să mă bag unde e greu, pentru că are o pildă, pe care vreau să știu cum să o transmit, pentru că am descoperit sonetul în liceu, citit în timpul orelor... sunt câteva din răspunsurile date de actori la întrebarea: de ce sonetul? Și, sunt convinsă că se subînțelege dorința de a lucra cu doi oameni, speciali, cu care poate nu vor mai avea ocazia să se întâlnească într-un astfel de cadru, extrem de prietenos, din care să plece mai bogați.
Declarându-se neputincios în fața poeziei, dar cu o pasiune vădită pentru aceasta, Marcel Iureș le-a spus că se bucură să lucreze cu mai tinerii actori, sonetul fiind un motiv de explorare, ce cuprinde mai multe componente: una pedagogică, una de măiestrie și una ce vizează instrumentarul de lucru, fiind un exercițiu de atenție și sinceritate în a descoperi ceva. Sonetul este o formă de a ne împrieteni, prin Shakespeare, cu marile probleme ale lumii. Sunteți singurătăți pe care încercați să le împărtășiți cumva. Și singurătatea trebuie să folosească la ceva.
M-a bucurat faptul că am putut să fiu martoră la un astfel de exercițiu de descoperire, nu doar a sonetului, ci și a unor talentați actori, la un exercițiu de autodescoperire. Supuși la un plăcut travaliu, au decupat, deconstruit, vers după vers, pentru a-l înțelege, pentru a-l reconstrui, oferind sensul. Rostirea dramatică este între tine și cineva, sau între tine și tine, le-a spus Marcel Iureș. Actorul fără atitudine este doar unul care relatează. Îi priveam cum sorbeau cu nesaț cuvintele maestrului, cum zâmbeau la anumite vorbe, cum au râs din toți rărunchii la glume și se simțeau aleși. Maturi, sensibili, atenți, profunzi, având fiecare o anume filozofie de viață, au pășit pe drumul introspecției. Aceste sonete, disecate, repetate și rostite i-au împins la căutare și autocăutare, nu doar din punct de vedere tehnic, al dozajului de aer, al apăsării pe diafragmă, al pauzelor sau cursivității, al tempo-ului, al dicției, ci și al propriilor gânduri și emoții, al neputințelor, al temerilor, al confruntărilor.
De la prima întâlnire, li s-a precizat că nu sunt la un curs, nu se dau note și că nu este vorba de judecată. Este o întâlnire, din care toți au ceva de împărtășit și toți au ceva de învățat. Este un exercițiu de sinceritate. Și cu sinceritatea la purtător au pătruns în farmecul sonetului shakespearian spre a-l descoperi și spre a-l oferi, atât de simplu, atât de complicat, frumos, uimitor de frumos, profund și... plin de iubire.
Îmi lipsește niște pământ din buzunare. Mă pune la masă cu neputințele mele. - câtă sinceritate, și ce poetic! Cred; nu, simt că această întâlnire, acest atelier a fost catharsisul de care aveau nevoie, purificator, eliberator.
Am ascultat, sonet după sonet, rostit cu glasul fiecăruia, ales pe potriva firii sale, și m-am îndrăgostit. Ce frumos! îmi spuneam în gând. Era atâta iubire acolo, în toate, iubirea din toate perspectivele posibile. IUBIRE. Și când spui iubire spui și viață, și când spui viață spui și moarte, și când spui...
La capătul acestui drum au fost întrebați: care este definiția sonetului la finalul acestui atelier și dacă l-au auzit recitând pe Ion Caramitru?
La prima întrebare au răspuns cam așa (redau din cele spuse de fiecare):
Mihai Munteniță: Alegerea sonetului m-a pus din start într-o poziție de a te vulnerabiliza și a te deschide față de ceilalți. Ca să folosesc o metaforă mai dură: e un moment de a-ți pune mațele pe masă, de a-ți deschide pieptul, a-ți deschide sufletul și a spune: ăsta sunt eu în momentul acesta, asta fac, în anul 2025, la vârsta de x ani, lucru oferit de acest atelier.
Dragoș Ioniță: Pentru mine sonetul nu a fost. Mi-a fost destul de teamă. Nu e ceva care este în zona mea de confort. Nu sunt prea familiarizat cu poezia. A fost ceva ce am respins din start. Am avut niște prejudecăți, dar, primind invitația la acest atelier am zis că nu e o coincidență și că trebuie să fac o schimbare în viața mea și în modul de a gândi din punct de vedere artistic. Și lucrând cu domnul Iureș și cu doamna Constantinescu mi-am dat seama că aceste sonete, mai exact sonetul 73, pe care mi l-am ales, a fost un mijloc de a mă descoperi pe mine. A fost chiar foarte frumos să descopăr ceva ce am îngropat demult în mine și pe care l-am scos acum de la naftalină, l-am șters de praf și m-am reîmprietenit cu acea parte din mine și a fost chiar drăguț, simpatic, să mă redescopăr. Deci sonetul nu a fost, până la urmă, bau-baul ăla, vai Shakespeare, vai are un ritm, o cadență, o prestanță anume, ci a fost o modalitate de a-mi pune oglinda și de a-mi recunoaște niște temeri, de a le spune pe nume.
Mălina Lazăr: În urma acestei experiențe, cred că aș descrie sonetul ca pe o confesiune, care în doar 14 versuri, într-un mod foarte migălos și matematic, a reușit să unească fărâme dintr-o viață de om. Pentru o persoană ca mine, care nu gândește neapărat matematic sau nu are o afinitate în sensul ăsta, cred că această meticulozitate a structurii poate să stârnească un soi de reticență sau frică, asta am simțit, cel puțin la început, dar acum îmi dau seama că nu degeaba se spune că există ordine în dezordine și am reținut, în urma acestei experiențe, ceva ce a spus domnul Marcel Iureș, anume că în teatru, în general, e bine să te bălăcești în gânduri.
Iustinian Turcu: Zilele acestea am înțeles despre sonet că e ca o mărturisire personală, nu degeaba am ales sonetul ăsta (sonetul 29), care vorbește, nu neapărat despre viața mea întreagă, ci despre o porțiune, un pasaj din viața mea. Pe de altă parte am înțeles și mi-am dat seama că sonetul are și o dimensiune universală, în care se găsesc adevăruri generale. Iubirea, gelozia, despre care Shakespeare a scris acum sute de ani, sunt atât de valabile și azi.
Oana Predescu: Sonetul este o invitație la gândire, la introspecție, la cunoaștere, la autocunoaștere. Dificultatea rostirii lui vine tocmai din această sinceritate frustă, pe care o găsim în toate sonetele shakespeariene. Și, odată cu acest atelier, cred că am reușit cumva să atingem părțile moi din noi, din firea noastră, defectele, calitățile, tarele, prin intermediul acestor poeme. Este o experiență grea, dar necesară cred.
Oana Jindiceanu: Cred că sonetul este o mică bijuterie, pentru că Shakespeare a reușit, ca nimeni altul până acum, ca într-o formă fixă, doar 14 versuri, cu un număr exact de silabe fiecare, să pună o mulțime de idei și de emoții, toate valabile de-atunci și până astăzi. Dar, cred că provocarea pentru actor este tocmai aceea de a nu se împiedica de această formă fixă și de a reuși să transmită publicului, atât ideile, cât și emoțiile, cât și ceva din personalitatea proprie. Am avut foarte multe de învățat din acest atelier. Cred că va fi una din experiențele importante din viața mea. A fost o săptămână de poezie care m-a făcut foarte fericită.
Iulian Costea: Sonetele lui Shakespeare de la acest atelier sunt un gând foarte intim și atelierul acesta ne-a oferit posibilitatea să descoperim cât de vulnerabil trebuie să fii ca să rostești aceste gânduri prin intermediul versurilor lui Shakespeare. Este greu, pentru mine.
Iosif Paștina: Mi-este greu să ofer o definiție concretă a sonetului, cu asta ne-am confruntat noi aici, în această săptămână. E interesant să vezi cum într-o structură atât de simplă, 3 catrene și 2 versuri, care concluzionează sonetul respectiv, descoperim niște sentimente care pot fi foarte amplificate, mai precis despre iubire și toate valențele iubirii și cât de mult te poți confrunta sau tatona cu temele, motivele care se află în sonetele respective. Și a fost o experiență foarte frumoasă..
Laura Gabriela Oana: Pentru mine sonetele lui Shakespeare reprezintă reflecțiile unui om foarte inteligent, altfel nu știu cum ar fi putut să pună în cuvinte, și atât de alese, desigur, gândurile astea despre om și temele astea care te încurcă: iubirea, moartea și toate celelalte. Mi-a plăcut enorm să descifrez sonetele lui Shakespeare, alături de colegii participanți la acest atelier de poetică, și da, cred că a reprezentat pentru mine și un exercițiu de sinceritate, în primul rând cu mine și cu limitele mele actoricești, și poate chiar umane.
Cosmina Olariu:... am descoperit că lucrurile pot fi făcute cu tihnă și mi-a plăcut foarte mult cuvântul ăsta, tihnă, și cu liniște și că am avut în jurul meu oameni foarte blânzi. Și m-am simțit mai puțin singură, și am înțeles că nu e despre a înțelege cuvintele, ci despre a înțelege ce descoperi prin cuvintele respective despre tine.
Mihai Nițu: În primul rând, când am venit aicea am crezut că sonetul este doar ceva care se scrie și ține de poet, deci ține de un craft. Am ajuns la concluzia că este ceva legat de om ce se poate și spune, și se poate spune în șoaptă, cuiva drag, și se poate spune șoaptă în capul tău, și se poate striga, și se poate opri. Ce voiam să spun e că am venit ca actor și plec ca om. Și am întâlnit niște oameni foarte faini cu care am trăit lucruri frumoase. Cred că asta e ce contează. Deci, e un pretext.
Iar legat de cea de-a doua întrebare: unii l-au văzut, asemeni mie, pe scenă, alții l-au ascultat doar la radio sau l-au văzut la televizor, alții îi datorează începutul de carieră. Dar, toți, absolut toți, au vorbit cu respectul și admirația pe care i-au purtat-o și i-o poartă, au vorbit despre bucuria, despre ludicul cu care rostea versuri, reușind să transmită idei, emoții, chiar despre un fel oniric al glasului său. Era fascinant!
A fost un atelier despre nevăzut, despre liniște, despre vălurile minții, a metaforelor și a curgerii gândurilor. A fost ca un mare cadou: să stai potolit și să înțelegi ce l-a apucat pe Shakespeare să spună despre oameni, despre câte fețe ale omului, despre câte pliuri are cuvântul... mărturisește Marcel Iureș la finalul acestei frumoase călătorii, aș spune.
Un Demo de final al Atelierului de poetică teatrală, adresat oricărui iubitor de poezie și de Shakespeare, a fost un cadou perfect pentru cei care în după-amiaza zilei de 28 septembrie 2025, o plăcută zi de duminică, au ales să fie în sala de teatru pentru POEZIE. Cei 11 actori, frumoși, emoționați, au oferit un adevărat spectacol. Cred că tihna și liniștea despre care vorbea Cosmina Olariu a fost acolo, pentru noi toți, și acest concentrat poetic a adus acel inefabil al poeziei și al rostirii ei pe scenă, care pătrunde adânc și atinge acele corzi sensibile, care încep să vibreze la unison. Am fost nespus de încântată să îi cunosc, să îi ascult, să îi îmbrățișez și să descopăr nu doar actorul cel bun din ei, ci și omul, cu temeri, cu slăbiciuni, cu farmec, cu forță, cu toate cele ale umanului.
Repet, a fost frumos, foarte frumos și eu le-am mulțumit pentru această frumusețe, atât de simplă, atât de complicată.
Atelierul de poetică teatrală a fost un proiect UNITER, realizat împreună cu Teatrul de Păpuși Prichindel și Consiliul Județean Alba.
(foto: Flaviu Dușa și Iustin Șurpănelu)