Deși m-am născut în apropiere, la Lugoj, a fost prima dată când am pășit într-un teatru timișorean. Există un farmec aparte în premierele de acest tip. Prima dată când faci / simți ceva îți rămâne întipărită pentru totdeauna în memorie, mai ales dacă experiența a fost extrem de pozitivă sau extrem de negativă. Așa e și cu un spectacol, și cu o instituție teatrală. Prima întâlnire cu ele dictează relația ce se va dezvolta pe parcurs. Iar pe mine m-a entuziasmat profund să cunosc Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely și o parte din echipa lui. Cu siguranță, e "începutul unei frumoase prietenii".
În ce privește întâlnirea cu Chicago, în regia lui Béres László, voi începe prin a spune că a schimbat complet felul în care vedeam povestea. De fiecare dată când o voi revedea, o voi trece prin filtrul oferit de această primă experiență de vizionare live, pentru că nu îmi pot imagina cum ar fi putut fi montat altfel celebrul musical scris de John Kander, Fred Ebb și Bob Fosse. The Roaring Twenties, cu a lor Epoca a Jazzului, sunt readuși pe scenă într-o estetică în complet acord cu cea din urmă cu un secol, perioada în care are loc acțiunea piesei - și faptele reale din care a fost inspirată.
Într-un Chicago unde crimele, seducția, manipularea și corupția sunt la ordinea zilei, iar poveștile fabricate vând mai multe ziare decât adevărul, Roxie Hart (magnetica Foltányi Edina) are un vis: să devină dansatoare de cabaret. Însă atunci când amantul ei, Fred Cassey (Czüvek Loránd), refuză să o ajute, aceasta îl împușcă mortal și îl angajează pe notoriul avocat Billy Flynn (șarmantul Molnos András Csaba) să o salveze de la pedeapsa capitală. Pentru a reuși asta, el rescrie trecutul asasinei, transformând-o într-o celebritate. Dar acest loc era deja ocupat de Velma Kelly (fermecătoarea Magyari Etelka), iar orașul nu este destul de mare pentru amândouă. Care dintre ele va câștiga?
Actorii din următoarele roluri completează distribuția colosală: Morton Mama: Tóth D. Zsófia; Mary Sunshine: Borbély B. Emília; Prezentator: Jancsó Előd; Amos Hart: Aszalos Géza; Liz: Karsai Dóra; Partenerul lui Liz, juriu, reporter: Erdős Bálint; Annie, reporter: Becsey-Imreh Noémi; Partenerul lui Annie, reporter, juriu: Vass Richárd; Katarina Hruscsenko, reporter: Isa Berger; Harry, Medic, partenerul lui Hruscsenko: Tar Erik; June, reporter: Tar Mónika; Mona, reporter: Deli Szófia; Partenerul lui Mona, reporter, juriu: Lukács-György Szilárd; Veronica, reporter: Lőrincz Rita; Harrison, Charlie, reporter: Mátyás Zsolt Imre; Aaron, Judecător, reporter, juriu: Bálint Előd; Pokolravaló Kitty, reporter: Vincze Erika; Sergentul Fogarty, reporter, juriu: Bandi András Zsolt; Fată din închisoare, reporter: Balló Helga; Fată din închisoare, juriu, reporter: Grgić Nikoletta; Juriu: Dávid Helga.
Muzica interpretată de actori și orchestră dovedește caracterul ei universal, pentru că își păstrează farmecul în ciuda faptului că versurile sunt traduse în altă limbă decât cea originală. Coregrafia semnată de Bokor Attila îmbină stepul, tangoul, cabaretul și alte dansuri specifice secolului trecut cu elemente moderne, mișcări senzuale și poziții uneori chiar comice - cum e piramida de bebeluși de dinaintea pauzei.
Sunt multe scene muzicale, impecabil realizate, ce ar merita menționate, precum "Tangoul celulei", introducerea "bănoasă" a lui Billy Flynn sau cea de final, a duo-ului iconic Roxie-Velma. Însă una anume m-a marcat, deoarece contrastează cu glamour-ul și strălucirea tuturor celorlalte: momentul solo al lui Amos Hart, în care acesta se autointitulează "Domnul Celofan", pentru că toată lumea vede prin el. Márton Erika, responsabilă pentru scenografie și costume, a primit o inspirație divină atunci când l-a îmbrăcat pe actorul Aszalos Géza în sacou și pantaloni cu print de ziare, ajutându-l să se confunde cu fundalul format exclusiv din titluri de articole din presă pe trei niveluri - unicul decor de mari dimensiuni al spectacolului.
Momentul lui Amos - trist, auto-compătimitor și aproape plictisitor, cum afirmă el însuși - relevă o tragedie tăcută peste care toate lumea trece cu vederea: cea a oamenilor buni, iubitori și săritori, gata să se ruineze pentru firava speranță de a fi băgați în seamă, dacă nu îndrăgiți. Dar din păcate Chicago, prezentat în alb-negru (la propriu și la figurat) cu câteva elemente roșii care simbolizează pasiunea, nu este orașul potrivit pentru astfel de persoane. E orașul în care dai faliment pentru a ajuta pe cineva care te părăsește odată ce a scăpat de primejdie. E orașul în care criminalele devin vedete, iar nevinovatele sunt condamnate la moarte pentru că n-au știut să spună o poveste atractivă. E orașul în care banul domnește, corupția e la putere, procesul din justiție e un teatru ieftin, iar presa urmărește să scrie cea mai senzațională știre, indiferent cât de falsă e. Pentru că, în definitiv, "cui îi pasă de adevăr"? Și, cel mai grav, e orașul care seamănă atât de mult cu lumea în care trăim chiar și acum, o sută de ani mai târziu.
(foto: Teatrul Maghiar Timișoara)