Proiectul Față-Verso. O poveste de teatru, desfășurat sub egida asociației Top Art N&A și ajuns recent la cea de-a șaptea ediție, a pornit de la o misiune clară: aceea de a reconstitui o parte din istoria artei dramatice românești din crâmpeiele de istorii personale aparținând celor care au trăit-o direct. Actrița Narcisa Pintea, în virtutea unei încăpățânări admirabile, a reușit însă ceva în plus. Întâlnirile patronate de ea sunt mai mult decât dialoguri despre carierele și viețile adesea neștiute ale unor personalități reprezentative pentru scena contemporană. Fără excepție, fiecare dintre cele șapte povești de teatru a devenit un spectacol în sine, cu momente muzicale și performative live, cu surprize, răsturnări de situație și, în general, cu acele elemente care fac ca teatrul să fie o artă sincretică prin excelență. Beneficiul unei astfel de abordări este evident. Când rămâne pur informativă, istoria are cusurul de a plictisi publicul larg. Integrată însă într-un astfel de concept hibrid, își poate păstra valoarea documentară, devenind totodată accesibilă și digerabilă ca formă de divertisment.
Așadar, mi se pare simbolic că, de această dată, realizatoarea a ieșit temporar din teatru, unde s-au organizat celelalte șase ediții Față-Verso, cea de acum desfășurându-se la Academia de Muzică din Cluj-Napoca. Desigur, o atare semnificație a relocării ține mai degrabă de interpretarea mea decât de intenția realizatorilor. Dar, chiar și ca produs al hazardului, cred că drumul de la sala de teatru la cea de concerte sintetizează perfect ideea din spatele proiectului.
Povestea de teatru a Ofeliei Popii reprezintă însă o schimbare de convenție în sens mai larg decât cel, să zicem, strict "spațial". După ce a explorat istoria scenei clujene, recompusă din mărturiile unor actori ca Petre Băcioiu, Catrinel Dumitrescu, Marius Bodochi, Elena Ivanca, ale secretarului literar și criticului Roxana Croitoru sau ale polivalentei artiste Ada Milea, Narcisa Pintea a realizat de această dată un excurs geografic. Ofelia Popii este, la rigoare, un copil al Clujului, fiindcă acesta rămâne orașul studenției sale, însă cariera și-a construit-o și definit-o la Teatrul Național "Radu Stanca" din Sibiu, în prezent jucând la Naționalul bucureștean.
Ca și alți invitați, ghidați de amfitrioană către un soi de reflecție introspectivă prin întrebări despre fața văzută sau nevăzută a parcursului lor profesional, dar și despre versoul vieții de zi cu zi, Ofelia Popii a oferit de fapt, prin incursiuni în experiența proprie, o imagine mai amplă asupra teatrului românesc. Anecdotele despre cum a dormit pe o bancă din parc înainte de admiterea la teatru, despre entuziasmul tinereții și temperarea lui ulterioară, despre inconștiența actorului aspirant în raport cu destinul său artistic după terminarea școlii reprezintă tot atâtea instantanee ale lumii teatrale de la noi.
Încă și mai interesante sunt însă considerațiile actriței asupra formulelor prin care ajunge la etericul "adevăr scenic", precum și asupra colaborării ei cu mari regizori români - despre metodele de lucru ale cărora moderatoarea a încercat să afle câte ceva de la fiecare interlocutor de până acum.
Cu farmecul ei tonic și cu energia sangvinică prin care s-a făcut cunoscută încă de la debut, Ofelia Popii a evocat numeroase întâlniri faste ce i-au definit profilul artistic. Spectatorilor li s-au dezvăluit particularități ale unor mari figuri regizorale, cu tehnicile lor de lucru și cu nuanțe individuale recognoscibile - de la expansivitatea îngăduitoare a lui Silviu Purcărete, la vocația ritmului a lui Andrei Șerban, la umanitatea lui Alexandru Dabija și la capacitatea formativă a lui Mihai Măniuțiu.
Actrița a vorbit și despre unele dintre rolurile sale definitorii, despre ceea ce ține un personaj în viață chiar și după zeci de reprezentații, evocând puterea mereu regenerativă a curiozității. Astfel a explicat ea supraviețuirea lui Mephisto din faimosul Faust al lui Silviu Purcărete, chiar și după 18 ani de la premieră.
Așa zisa parte de "Verso" a evenimentului a pornit, în schimb, o discuție despre valori personale, despre ambițiile dinafara scenei, precum și despre speranțele pedagogului Ofelia Popii pentru studenții ei de la Catedra de Artă Teatrală a Universității din Sibiu. Acest din urmă subiect a prilejuit intervenția audio a lui Marius Bodochi, la rândul lui profesor al Ofeliei Popii - o probă a transferului de cunoaștere în teatru, amplificată emoțional de evidenta mândrie simțită de dascăl în raport cu fostul student. Programul s-a încheiat pe o notă înaltă, actrița răspunzând cu un monolog provocării de a le face o surpriză celor prezenți.
După cum sugerasem anterior, o parte importantă a serii au constituit-o interludiile muzicale datorate unui cvartet de coarde (format din Rareș Munthiu, Silvana Ghermet, Cristian Suărășan și Vlad Rațiu), atât de bine integrat în atmosferă, încât ar putea fi considerat un personaj colectiv (și recurent) al poveștii Față-Verso. Melodiile interpretate de cei patru muzicieni, nu doar acum, ci la aproape fiecare ediție, fac parte dintr-un registru familiar, uneori melancolic, dar deseori comic sau antrenant, și sunt neîndoielnic parte din motivul pentru care dialogul despre teatru devine, el însuși, un fel de spectacol.
În final, trebuie totuși să menționez că principalul merit al acestui proiect nu îl reprezintă edițiile individuale, ci continuitatea lui. Faptul că poveștile se împletesc, retrospectiv, într-o istorie atipică a teatrului, abordând spectacologia românească din perspective complementare, face ca valoarea lor să fie cu atât mai mare. Prin urmare, nu pot decât să mă bucur că Față-Verso. O poveste de teatru continuă să beneficieze de sprijinul unor parteneri precum UNITER sau Consiliul Județean Cluj, fiindcă astfel de inițiative sunt, înainte de toate, un câștig pentru istoria curentă a teatrului românesc.