Spectatorul de film poetic devine coparticipant la cunoașterea vieții, nu urmează cu strictețe concluziile oferite de-a gata de neînduplecatul, intransigentul autor, ci reconstruiește întregul din fragmente, deduce mai mult decât se spune direct. Și tot poezia dictează succesiunea evenimentelor, ritmul lor, montajul; poezia devine artă narativă, cu regulile ei speciale. Ah, câtă noblețe. Autorul de cinema liric se răzvrătește împotriva succesiunii logice directe, obișnuite, împotriva mecanicii fine - atât de stângace în a împreuna dimensiunile raționale, empirice și spirituale. Dacă încearcă să redea cu fidelitate aparențele verosimilului, viața prezentată de film e convențională și frivolă, oricât de convingătoare la nivel exterior. Mimarea nu echivalează cu explorarea adâncimilor existenței. Filmul poetic însă, dacă se înrădăcinează organic în trăirile intime, atinge nu doar autenticitatea, ci și o coerență estetică și materială credibilă. Dacă. Dar traseul acesta se parcurge mai ales în sens opus și, când filmul caută numai o autenticitate estetică - și o găsește, nu zic nu -, nu reușește să ajungă și la acele adâncimi ale existenței. Pornești, adică, din exterior, contrar firii, te-ndrepți către interior, și rămâi cu un experiment pedant, fără discurs.
După ce debutează în 2022 cu documentarul hibrid Pentru mine tu ești Ceaușescu - câștigătorul secțiunii What's up, Doc? în cadrul ediției TIFF din același an -, Sebastian Mihăilescu țintește să se apropie de cinemaul poetic și plonjează în abstract, în suprarealism, în universul pictural pe care-l reprezintă Mammalia (2023). Un Midsommar (r. Ari Aster) autohton, atemporal și aspațial, privat de atenția meritată - pentru că ar trebui îmbrățișat fiecare act de curaj în a devia de la curentul de azi al cinematografiei românești -, în care gore-ul e înlocuit de teroarea masculinității anxioase - avem și cuvinte la modă - în fața emancipării femeilor. Deși, spuneam, foarte modest promovată, Mammalia, această satiră onirică, s-a plimbat considerabil dincolo de granițe. A participat în secțiunea Forum a celei de-a 73-a ediții a Berlinalei (16-26 februarie 2023), a fost selecționată la Festivalul de Film din Uruguay, inclusă, apoi, în Competiția SMART7, și prezentată la Festivalul Internațional de Film de la Vilnius (Lituania) și la IndieLisboa (Portugalia).
Cât din fantezia - omniprezentă în film - a cultelor secrete e fetiș și cât e instrument de ridiculizare nu știu. Dar filmul începe tocmai cu un ritual... de fertilitate? Andreea (Mălina Manovici) se alătură unei comunități stranii de femei, cult aflat într-o pădure de la marginea orașului, iar Camil (István Téglás), soțul ei deja copleșit de emascularea universală, prezentă și în viața lui de zi cu zi, simte schimbarea, blestemele, prevede pericolul iminent. Inversarea normelor de gen în contextul sexualității va fi surprinsă în mai multe tablouri. Pe chipul unui bărbat îngropat în pământ până la gât, o femeie va urina lichid seminal. Andreea va fi legată de un stâlp plin de falusuri sculptate în lemn. Niște femei vor umili un bărbat și-l vor bate crunt. Până acolo însă, Andreea ajunge să se dedice întru totul cultului și, într-o zi, dispare de lângă soțul ei. Dispare capul familiei - or temelia filmului e portretizarea bărbatului de azi ca femeia de ieri. Așadar, despre apartamentul în care Camil rămâne singur - și asupra căruia nu are niciun drept -, se spune că nu mai e locuit de nimeni. Noua proprietară se instalează pe nesimțite acolo, peste el, invizibilul, neînsemnatul, care se trezește cu o Ofelie, cu o Frumoasă din pădurea adormită - realmente - la el în pat.
Mielul nu are liniște și se duce singur la sacrificiu. Camil pleacă în căutarea Andreei. Și pentru asta, are nevoie de o plută improvizată și de... păr. Iar scena vizitei lui la magazinul de peruci - cea mai discordantă dintre toate, aproape caricaturală prin umor și personaje - nu e menită să detensioneze atmosfera, nici să ilustreze travestirea lui Camil în femeie, pentru a se putea infiltra în cultul exclusiv feminin. Nu. Se conturează aici un nou complex freudian, complexul cheliei. A, asta n-am mai spus, Camil e chel. Și dacă înainte de a-și cumpăra peruca, fusese martor la o scurtă discuție dintre doi bărbați cu păr lung și frumos despre bandanele pentru păr lung și frumos, după noua lui achiziție, intră în dialog cu un bărbat care deapănă amintiri din tinerețea sa, de când era adorat, fluierat pe stradă pentru podoaba lui capilară. E portretizată, aici, nu doar asumarea masculină a unei experiențe tipic feminine, invidia și atenția nedorită pe care frumusețea le aduce, ci și reafirmarea groazei pierderii părului, devenit simbol al prestigiului viril, veritabil trofeu construit în oglindă cu statutul frumuseții în universul femeiesc. O receding-hairlineofobie? Aceeași scenă aduce în discuție și nocivitatea veșnicei analogii a lipsei de performanță și de productivitate, în cazul bărbaților, cu rușinea și emascularea. Revenind. Camil o readuce acasă pe Andreea și familia lor se mărește! Prietenii vin cu daruri pentru bebelușul pe care, cu multă dragoste, îl poartă în pântece... Camil. Întrebată de sexul bebelușului, Andreea răspunde "Nu ne-am decis încă.", iar discuția la care cuvintele ei ne invită, despre fluiditatea genurilor, negarea imobilității și a predeterminării lor, e încă prea greu de digerat pentru societate. Și pentru Camil. Căruia i se face rău, cade în genunchi, mărturisește "Mi-e frică". Și filmul se încheie.
Aceasta e întreaga poveste, construită de Sebastian Mihăilescu alături de Andrei Epure, diluată-ntr-o experiență discontinuă, o juxtapunere de cadre, de mici și izolate insule de timp, care pulsează și respiră separat, și nu împreună. Curajoasă parodie a pronosticurilor actuale despre evoluția rolurilor de gen. Dar poate intriga atât de încifrată, de incoerentă, chiar opțională, să fie justificată de ambiția de film poetic, dacă poezia-i ambalaj și n-are miez să învelească? S-au vrut aduse în discuție, înainte de orice, orientările estetice ale cinemaului, mijloacele lui tehnice; găsim un scop primar plastic, al încărcării cu referințe picturale, al abstractizării, al capriciului de a fi inteligibil, de a revoluționa, de a (se) arăta. Pe o temelie instabilă. Mammalia vrea să frustreze, să perplexeze, vrea să "greșească", vrea să-și asume "greșeala". Misiune mult mai dificilă decât încercarea de a fi corect. Mammalia e o tentativă elitistă, cu o miză superficială. Dar fie și numai pentru curajul de a se singulariza prin formă, ne merită curiozitatea și interesul.