Coborâţi de la curţile medievale şi "recondiţionaţi" în diferite maniere, bufonii sunt la fel de prezenţi în teatrul de azi precum odinioară. Funcţia lor, aceea de a spune adevărul, indiferent pe cine ar deranja prin asta, îi face să semene cu nişte jurnalişti îmbrăcaţi în haine de scenă şi vorbind oamenilor direct, nu intermediat. Unii dintre cei mai populari "bufoni moderni" îl au ca părinte pe complexul om de teatru Dario Fo, răsplătit pentru consecvenţa lui în a le da viaţă cu Premiul Nobel pentru literatură în 1997.
"N-avem bani, nu plătim", strigă un grup de femei protestând în faţa supermarket-ului când aud că patronul a decis să crească preţurile. Următorul pas e devastarea magazinului şi înşfăcarea mărfii de către nevestele furioase, care nici nu se mai uită la ce iau. Situaţia imaginată de Dario Fo în stagiunea 1974, când a scris acest text, pare îngrijorător de actuală azi, la noi, ceea ce a observat foarte bine actorul Dan Tudor, care a montat piesa, sub titlul Hoaţele, în sala Studio a Teatrului de Comedie din Bucureşti. Fiecare replică rostită de actorii Laura Creţ, Simona Stoicescu, Dragoş Huluba, Marius Drogeanu şi Şerban Georgevici e primită cu hohote de spectatorii cărora povestea din scenă, cu tot cu accentele ei funambuleşti, le pare extrem de familiară.
Într-o mare de minciună, în care şi ei plutesc la început, se trezesc deodată un muncitor, care îi spune poliţistului adevărul despre societatea care îl exploatează, şi o nevastă care, atunci când nu mai are nici o ieşire, îi spune adevărul soţului ei: a furat ca să aibă mâncare acasă. Hazul e dat de felul în care o mică minciună atrage altele după ea, ajungându-se la minciuni de-a dreptul gonflate, cum sunt pântecele femeilor care ascund mâncarea furată, pretinzând că au căpătat o sarcină avansată peste noapte (prilej de dezbatere indirectă a problemei avortului). În decorul metalic, ce pare de pe altă lume, (autor Doru Zanfir), coregrafia lui Florin Fieroiu subliniază dimensiunile goanei nebuneşti a personajelor, care fug de propriile invenţii fără a putea scăpa de ele. Le salvează, în final, descompunerea, la propriu, a decorului de către personalul tehnic al teatrului, care împrăştie convenţia instalată la început tot la vedere, cu lovituri de ciocan.
O critică socială puternică, deghizată în farsă comică, Hoaţele e un spectacol fără false pretenţii, construit corect şi jucat cu entuziasm.
Antirecomandare
Ar fi fost grozav să se poată spune acelaşi lucru despre un spectacol semnat de un regizor cu experienţă, Cristian Ioan, pe scena Naţionalului din Tg. Mureş, pornind de la o piesă a aceluiaşi autor, Dario Fo, Elisabeta, din întâmplare o femeie. Aici însă, conceptul bufonadei inspirate din commedia del 'arte, practicate şi teoretizate de Fo în lecţiile sale de actorie şi piesele scrise este doar pretextul unei dezlănţuiri de "contribuţii regizorale" care nu fac decât să încarce inutil corpul spectacolului, reuşind să compromită iremediabil interpreţii, actori cunoscuţi ai acestei scene - Marinela Popescu, Ion Fiscuteanu, Cornel Popescu şi Mihai Gingulescu. Spectacolul de la Naţionalul târgmureşan prezintă un cu totul alt fel de "bufoni moderni", îngroşând peste măsură hazul replicilor şi încurajând aruncarea de cârlige publicului, până când acestea duc spectatorul cu gândul la Vacanţa mare. Costumele Doinei Antemir subliniază în chip nefericit circul gros construit pe scenă.