Textul portughezului Tiago Rodriguez aduce în scenă frămîntările unei fetițe de nouă ani căreia i-a murit mama, scriitoare, și al cărei tată, actor, se zbate în șomaj. Nu se dau detalii despre momentul și circumstanțele morții mamei. Copilul, de o sensibilitate acutizată de impasul existențial prin care trece, e surprins în perioada unei maturizări precoce: după o zi în care, într-un fel de rătăcire inițiatică prin Lisabona, în care dialoghează aproape continuu cu ursulețul de pluș, răzvrătindu-se împotriva tatei și a autorității în general, la final ajunge să-și arunce ursulețul, considerîndu-se deja "mare". "Aventura" e presărată cu întîlniri semnificative, formatoare care dau ocazia unor accente de critică socială și nu numai.
De ce acest titlu? Pentru că pretextul e o lucrare despre girafe pe care o pregătește fetița la școală. Mai mult nu spun, aș strica surpriza și nici nu e necesar.
Sînt multă gingășie, umor și delicatețe în acest text care sună foarte bine în traducerea Anei Maria Mihăilescu. Nimic distonant, căutat sau artificial în construcția personajului. Foarte interesant e stilul găsit - enunțiativ, declarativ: povestea e spusă de personajul copil care se descrie pe sine și situațiile prin care trece și relatează conversațiile cu tatăl (care, de altfel, apare în text drept "Bărbatul care-mi e tată"), în fraze cu aproape aceeași construcție care ar putea părea monotone dacă nu ar fi rostite de o actriță excepțională (voi reveni), care sînt introduse prin sintagma "Acesta e..." sunetul, cardul, bărbatul etc. Fetița dialoghează real doar cu personajele de imaginația ei inventate (ursulețul de pluș Judy Garland, Pantera, personajul Cehov) sau cu statut incert (prim-ministrul, polițistul, bancherul, bătrînul). Granița dintre închipuire și realitate e fluidă și nelămurită de text și așa rămîne în spectacol. În realitate, ce vedem pe scenă e lumea interioară a unui copil cu o sensibilitate aparte și cu o imaginație alimentată de lecturi.
Structura textului lasă loc unei alegeri a regiei: poate fi jucat mai mult sau mai puțin în adevăr, sau povestit și arătat. Irisz Kovacs optează pentru a doua variantă și construiește un spectacol jucăuș în care tristețea și duritatea, de fapt, a textului sînt atenuate de farmecul montării. Regizoarea introduce în spectacol momente de ieșire din convenție, un fel de intertextualism la nivelul discursului (replici suplimentare, dar nu multe, care localizează sau comentează) și al vizualului (în anumite scene, replicile fetiței de tipul "Acesta e sunetul cutare" sunt dublate de actorii care nu sînt atunci în scenă, îmbrăcați ca mașiniști, și făcînd la vedere sunetele respective din spatele unui ecran de plexiglas care decupează scena pe lățime). Umorul textului e potențat de giumbușlucurile regiei și ale scenografiei (Réka Oláh) care desenează inteligent spații de joc funcționale și imagini sugestive.
Greul spectacolului e dus de Dana Marineci (fetița): tot timpul în scenă, text greu, cu monoloage lungi - totul rostit impecabil, cu naturalețe. Spre lauda lor, regizoarea și actrița au găsit acel ton firesc al vorbirii lipsite și de emfază, și de caricatura copilului. Actrița alternează momentele în care joacă mai asumat (în special în "disputele" cu ursulețul, sau cu tatăl) cu cele în care relatează plat, obiectivîndu-se. Foarte atent construită e relația dintre fetiță și prietenul ei, ursulețul de pluș, jucat foarte bine de Alex Popa - ursulețul preia și dă glas părții revoltate din copil, el amenință, înjură cu patos - dar nu gros, nu trăgînd spre public -, spune toate răutățile pe care le gîndește fetița. Cu atît mai remarcabilă reușita lui Alex Popa cu cît joacă îmbrăcat într-un costum complet care-i lasă la vedere doar fața, nici aceea integral: își joacă vocea și ochii.
O compoziție memorabilă face Oliver Toderiță în Bătrînul - o scenă emoționantă, în care critica socială se împletește cu durerea unei situații familiale des întîlnite; greu, dacă nu după încălțări, îl recunoști pe Toderiță, mai tîrziu, în rolul prim-ministrului. În altă cheie joacă Robert Radoveneanu: un tată depresiv, interiorizat, doborît de pierderea soției și de neputința de a-și mulțumi copilul, afișînd un optimism imposibil de crezut; și, șarjînd de data asta, Cehov...
În roluri de mai mică întindere, Matei Arvunescu e un bancher de o sinceritate cinică aproape simpatică și o panteră (neagră!) cu mlădieri de invidiat, iar Ciprian Cojenel un polițist așa cum îi cam știm.
Două ore pline fără pauză pe care nu le simți trecînd. Un spectacol de o frumusețe aparte la care textul și imaginea se completează, iar emoția e contrapunctată de umor intelectual de foarte bună calitate. Doar prospețimea acestei montări sigure și mature îți poate sugera tinerețea regizoarei căreia regret că nu i-am văzut și alte spectacole.
(foto: Volker Vornehm)
Data și locul vizionării: 11.10.2025, Teatrul Excelsior, București