Odată cu spectacolul Domnișoara Iulia, montat recent la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște (cu premiera în 10 octombrie 2025), regizorul Dumitru Acriș ne confirmă că în teatru (te) poți juca cum vrei. Că oamenii din prezent coexistă nestingheriți în același continuum spațiu-timp cu dublul lor din trecut, împart aceeași masă, același scaun, aceeași țigară, stau față în față, gata de confruntări, privind resemnați prin ei înșiși ca printr-un destin transparent care le-a distorsionat existența. Gândită în modul acesta, simultaneitatea existențială le dă șansa personajelor să-și privească dublul în oglindă, să se privească în același timp vii și morți, tineri și bătrâni, plini de pasiune, dar și plini de regrete, să se confrunte fiecare dintre ei, la nesfârșit, cu cei ce au fost, așa cum au fost, au gândit și au acționat, într-un determinism ciclic, captivi în propria buclă existențială, contorsionată ca o bandă Möbius, care se întoarce în același punct.
Domnișoara Iulia (Antonia Ionescu), majordomul Jean (Tache Florescu) și bucătăreasa Kristin (Cristina Dumitra), morți de mult, răsar, fantomatici și stranii, cu pași poticniți și priviri pierdute, dintr-un viitor generat de același prezent deja consumat. Rolul lor este să unească timpul în buclă, să se alăture, fără trucuri scenografice desuete, dublului lor, Iulia (Lavinia Pele), Jean (Andrei Seușan) și Kristin (Andreea Stanciu), cei trei tineri condamnați să reia, să joace aceeași secvență petrecută în noaptea de Sânziene, în bucătăria contelui.
Iar din acea bucătărie nu mai rămâne decât o masă cu dimensiuni exacerbate. Scena nu are adâncime, nu are perspectivă; masa disproporționat de lungă se desfășoară de-a latul și dă senzația de continuum fragmentat, delimitând vizual prim-planul în două jumătăți între care se interpune o graniță invizibilă: stânga e locul timpului mort, în timp ce în dreapta se joacă doar un singur moment din prezent. Totul se petrece pe buza scenei, în jurul mesei, într-un spațiu liniar și într-un timp circular, dar scindat, căci cele trei plus trei personaje sunt captive într-un determinism cinic și ciclic.
Dimensiunea spațiu-timp a secvenței în care personajele se mișcă în buclă este comprimată și esențializată. Bucătăreasa Kristin, interpretată puternic de Andreea Stanciu, este o femeie credincioasă, cuminte și harnică, ce își proiectează la cei 35 de ani ai săi un viitor așezat, fără necuviincioase îndrăzneli, alături de majordomul Jean, un bărbat de 30 de ani, poate puțin instabil, impulsiv, instinctual, dar din aceeași clasă socială. Iar majordomul, în versiune tânără Andrei Seușan, îi cedează, se complace și îi hrănește proiecția unei vieți împreună, fapt pentru care viitoarea soție îl răsplătește cu preparate culinare demne de un stăpân gurmand cu gusturi nobile.
Și totuși, se pare că majordomul nu are nevoie să-și hrănească doar poftele trupului cu lucruri inaccesibile, căci dincolo de proiecția predictibilă a unui viitor de slugă, el poftește, nepermis, la mai mult. La impredictibil. Căci are planuri mai mari. Țintește mult mai sus. Anume chiar la domnișoara Iulia, fiica de 25 de ani a stăpânului conacului. Aceasta se va coborî, nu doar la propriu, în aceeași noapte și în aceeași bucătărie, pentru a se lăsa sedusă de tertipurile majordomului, de mărturisirile îndrăznețe ale acestuia - încă de mic copil fusese îndrăgostit de ea -, ba mai mult, de faptul că el întrevede planuri mari pentru ei: vor fugi împreună în Italia și vor construi un hotel din banii contelui, pe care ea va trebui să îi fure.
La fel de instabilă, imatură și pasională, simțindu-se captivă în concepțiile rangului ei nobiliar, domnișoara Iulia, pe care Lavinia Pele o interpretează cu vervă și patimă, îi cedează lui Jean, găsind în acea noapte fatală o modalitate de a evada din constrângeri. Ea alege să îi cedeze instinctiv, pentru un moment irațional, dar plin de pasiune, iar pentru acea noapte fatală, Iulia va plăti, evident, căci e de ajuns o clipă de slăbiciune pentru a o va face să se simtă vinovată, lipsită de control și murdărită pentru tot restul vieții. Alege ulterior să se sinucidă, fiindcă la lumina zilei totul devine greu de dus, contravine principiilor, educației, statutului, iar consecințele faptei ei o apasă și ar rămâne de neiertat.
Stranietatea este elementul definitoriu al punerii în scenă pe care mizează Dumitru Acriș. Fundalul muzical ambiental, neconvențional este compoziția Glass de Alva Noto & Ryuiki Sakamoto, care unește în diverse straturi fragmente de sunete ce cresc și scad subtil, accentuând mai degrabă vibrațiile textùrilor acustice decât sunetele produse. Rezultatul este un sentiment intens de neliniște, produs de amestecul de sunete vibrante, sonore și disonante ce reconstituie din cioburi acea noapte de Sânziene, în interiorul căreia, prinse între două planuri temporale, versiunile tinere ale celor trei personaje se reflectă în versiuni mai în vârstă, retrăind fiecare clocot al momentului în care dorința și fatalitatea le-au marcat existența.
Masa îmbrăcată de jur împrejur într-o pânză albă ale cărei cute perfect pliate seamănă izbitor cu un lințoliu împodobind un sicriu, fumul care încețoșează, învăluie și își încorporează spectatorii în densitatea poveștii sunt mijloace tehnice ale unei scenografii realizate de McRanin (Mihai Constantin Ranin, scenograf, regizor, fondator și director al Teatrului Tony Bulandra) cu buget minim și efect maxim.
Masa ca element masiv, central, supradimensionat devine în sine spațiu de joc, împărțind stânga-dreapta viața de moarte. În jurul ei, umbrele morților își aleargă viii, apoi, suiți pe ea ca pe un podium, trupurile celor de-atunci și de-acum vor dansa împreună, ritualic, halucinant, și tot pe ea se vor întinde la un moment dat cei trei bătrâni morți, Iulia, Jean și Krinstin, fiecare privegheat de propriul spirit tânăr.
Alte două elemente de recuzită își justifică utilitatea la nivel de simbol. Primul este sticla de vin roșu, care, părând că nu se mai termină, conduce către deliriumul continuu al clipei ce încapsulează cele trei destine înmulțite cu sine. Al doilea este felina domnișoarei Iulia, o pisică reală, vie, ce apare în final, pentru că Iulia, fiind pe punctul de a fugi cu Jean în acea călătorie, nu se poate despărți de animalul său fidel, fapt ce duce cu gândul la pisicile egiptene care își însoțeau stăpânii chiar și dincolo, în moarte. Fiindcă Iulia nu mai pleacă, iar Jean îi ucide pisica, gest ce devine anticipator pentru suicidul fetei.
Suprapunerea celor două planuri, coexistența timpului sacru la aceeași masă cu cel profan, paralelismul dintre cele trei seturi de personaje consubstanțiale, unele juvenile, pasionale, efervescente, și celelalte deja consumate, epuizate, resemnate, reprezintă artificii de compoziție regizorală care conferă originalitate și prospețime acestei Domnișoara Iulia montate de Dumitru Acriș la Târgoviște, în fapt o piesă de teatru naturalistă scrisă de August Strindberg în 1888 și devenită clasică (eventual ușor prăfuită) pentru repertoriul foarte multor teatre de-a lungul timpului.
Dumitru Acriș obișnuiește în spectacolele sale să-și poziționeze spectatorii direct în fața morții pentru o confruntare dureroasă. În montările sale, lucrurile nu sunt frumoase, ci profund teatrale și întunecate. El face parte din categoria acelor regizori rari, care știu să declanșeze în actori trăirile cele mai ascunse și să le aducă pe scenă. Atmosfera hieratică în care Acriș contopește viața de dincoace cu moartea de dincolo, dar mai ales felul inedit de a concilia sufletele aruncate în cotloanele timpului, așezându-le la aceeași masă amintește întrucâtva de fantasticul lui Mircea Eliade, de locuirea simultană în două timpuri antagonice, timpul slab, al realității imprevizibile, respectiv timpul tare, al acceptării, al împăcării resemnate cu tine și cu ceilalți. Așa încât, la un moment dat, de-o parte a mesei se află un Jean brutal, instabil, combativ, care se luptă ba cu habotnicia lui Kristin, ba cu zbuciumul Iuliei, iar de partea cealaltă, același Jean îmbătrânit, fantomatic, va strânge la piept într-un gest de sfâșietoare duioșie două femei împăcate cu pierderea, cu rivalitatea, cu soarta.
Din nou despre om și abisul existenței, mărturisește actorul Tache Florescu (bătrânul Jean) într-o notă ce însoțește fotografia de după premieră. Am coborât adânc. Am un zâmbet strâmb în poza asta. Era cam devreme pentru o poză cu zâmbet. Cicatricile personajului îmi schimonoseau încă figura. Sau poate cicatricile sufletului meu. Oricum, încă un spectacol. Încă o înviere.
Pentru a duce exercițiul său la extrem, Dumitru Acriș demonstrează prin personajele sale provenind simultan din două lumi opuse dualitatea contrariilor. Costumele austere joacă un rol esențial în definirea caracterului personajelor, stabilind prin simetrie raportul dintre lumi. Tăiată undeva la mijlocul scenei / mesei, se stabilește convențional o graniță invizibilă, ca o muchie de oglindă cu dublă intrare, ce reflectă de-o parte și de alta, prin gesturi și fizionomie, diferențele, iar prin vestimentație, similitudinile dintre cele două lumi. Linia simplă, austeră a hainelor arată statutul fiecărui personaj. Cele două Kristin poartă rochii identice, cuminți, austere, lipsite de feminitate. Vestimentația bucătăresei nu înregistrează în timp nicio deteriorare, nicio schimbare de nuanță, semn că echilibrul dintre statut și principii nu se modifică. În cazul majordomului, pantalonul negru dă o notă de sobrietate, în schimb cămașa albă îmbracă și dezbracă îndrăznelile lui Jean, oscilările, angajamentele lui și trădările. Dar ceea ce atrage atenția pe fondul acestei cromatici monotone este rochia roșie, elegantă, a Iuliei, care pare vie, dinamică, pulsatilă, îmbrăcând ca o carne catifelată trupul tânăr și neliniștit al domnișoarei, în timp ce pentru versiunea ei hieratică, rochia roșie este doar veșmânt demodat, ponosit, atârnând trist pe un trup rigid.
Spectacolele lui Dumitru Acriș mizează mult pe observație și stare.
La un capăt, trei personaje în plină tinerețe stau la aceeași masă (lungă cât viața și moartea lor laolaltă) cu ei înșiși, rămași la capătul opus pentru totdeauna ca martori tăcuți, ca umbre îmbătrânite, măcinate de tristeți și regrete.
Și totuși, e de ajuns să ne privim cu atenție umbrele...
(foto: Maria Ștefănescu)