Dintr-un construct concret rigid, aspru, poros, mirosind a var, colțuros, sec și mecanic, Victor Olăhuț, regizor și dramaturg, stoarce comicul, dibuiește realismul, identifică și surprinde psihologia Măriei-sale, lucrătorul român. Cine este Victor Olăhuț? E tipul acela care își ia soția și câțiva prieteni și bat satele transilvane, intră peste oameni în șurele lor și îi botează cu busuioc înmuiat în apa vie a teatrului. "Cultură în șură" privește teatrul ca pe un eveniment în jurul căruia se reunește comunitatea, adresându-se acelui segment de public din rural cu potențial ridicat, dar total indiferent instituțiilor de cultură.
Înainte de a vorbi despre spectacol, simt nevoia de a scrie despre Teatrul Municipal Baia Mare unde nu este simplu să ajungi, oricât de mult ai iubi teatrul. Teatrul de Stat (denumit ulterior "Dramatic", iar în prezent "Municipal") se înființează la data de 30 decembrie 1952, cu sediul inițial în sala cinematografului "Popular". De acest teatru se leagă numele lui Mihai Dimiu. Semnificativ este faptul că Liviu Ciulei a montat două piese de teatru în Baia Mare, Clipe de viață și Somnul rațiunii de Antonio Buero Vallejo, în singura colaborare a regizorului cu un teatru de provincie.
Pe scena teatrului din Baia Mare au interpretat, de-a lungul anilor, actori de prestigiu: Coca Andronescu, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Ștefan Iordănescu, Iancu Economu, Vasile Crețoiu, Larisa Stase-Mureșan, Vladimir Jurascu, Julieta Strâmbeanu, Ecaterina Sandu, Vasile Constantinescu ș.a. Începând cu stagiunea 2005/2006, Teatrul Municipal Baia Mare a devenit organizatorul prestigiosului Festival Internațional de Teatru Atelier (director Radu Macrinici). Festivalul își propunea să semnaleze cele mai noi tendințe în dramaturgie, regie, scenografie, coregrafie, muzică de scenă și arta actorului. În anul 2025 Festivalul a primit Premiul de Excelență "Ion Caramitru", 30 de ediții, un premiu de echipă care s-a alăturat premiului Premiul pentru Cea mai bună coregrafie / mișcare scenică acordat lui George Pop tocmai pentru spectacolul Șantier.
Șantier păstrează vitalitatea spectacolelor organizate în cadrul proiectului, spiritul ludic și puterea de a identifica surse ale comicului în cotidian. Am văzut spectacolul în cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, Iași, 2025, jucat pe scenă, în sala mare a Teatrului Luceafărul. La Baia Mare se joacă având publicul pe scenă, cu siguranță impactul fiind mai mare, Dorel și ai lui la doi pași de spectatori!
Spectacolul durează cam 70 de minute, ceea ce e rezonabil, chiar dacă pentru cei nefamiliarizați cu teatrul fizic / nonverbal, poate părea intens. Regizorul, obișnuit cu spectacole de dimensiuni reduse, cu un simț al măsurii bine exersat, știe să lase momentele de respiro (pauza de masă, înfulecarea autentică a cârnaților) ca amplificarea ulterioară a gagurilor să fie de efect. Dinamica între personaje, jonglatul cu obiectele cer foarte multă rigurozitate, altfel ar deraia într-un joc necontrolat. Nivelul de concentrare al actorilor nu scade. Ritmul nu se reduce nici el, iar variațiile de mișcare individual, cupluri, grup sunt suficiente. Distribuția e omogenă, toți actorii se dedică cu tot corpul scenelor, iar mimica, gestul, ritmul sunt bine puse la punct.
Spectacolul nu glisează spre caricatural, nu e parodie acidă, deși păstrează o tensiune socială. Lumea reală este stratificată, așa este și microsocietatea din șantier. Balcanismul nu e tocmai un lucru de laudă, dar este al nostru, sfârâie în sângele nostru precum cârnații pe reșou. Nici Ana lui Manole sau a tuturor meșterilor nu mai e ce-a fost. S-au dus la vale dragostea, eroismul, jertfa pentru creație. Au rămas iubirea de propria imagine, indiferența, delăsarea.
Mișcările individuale sugerează individualitatea psihologică a fiecărui personaj: unul are exces de zel, altul este visător și neatent sau leneș și cam obosit, altul, cel mai nepriceput, e sincer și inocent. Nu lipsește autoritarul fără logică, șeful la fel de nevolnic precum subalternii. Suntem pe tărâmul pantomimei, iar elogiul filmului mut și marilor săi creatori se simte nu doar prin fine acorduri muzicale, ci și prin cascada de gaguri.
Gesturile sunt ample, teatrale, dar lipsite de coordonare: unii măsoară, alții calcă peste ruletă, altul împinge roaba... goală, dar cu efort convențional enorm. Cei cinci muncitori intră în scenă pe rând, fiecare cu o mină ce emană "siguranță" de sine - comică. Toți se salută exagerat, dau noroc, apoi încep să se certe în tăcere despre unde ar trebui trasată fundația. Un muncitor cară o scândură, ceilalți se feresc exact în sens invers. Șeful intră cu pas sigur, fluieră autoritar, face semn să se alinieze. Ceilalți încearcă să se alinieze, dar rezultă mereu o diagonală strâmbă. Îi corectează mereu în ceea ce fac, dar se încurcă tot mai tare. Se ceartă în tăcere, fiecare gesticulând în felul lui. "Șeful" verifică, totul e clar prost gândit, lucrat, dar el aprobă satisfăcut. Se alternează momente de sincronizare cu momente de dezintegrare totală, unde fiecare actor își urmează propria logică absurdă. Toți se șterg teatral de transpirație. Toți aprobă satisfăcuți, zâmbind fals.
Dincolo de râs, Șantier rămâne o critică duioasă, dar cu forță a lucrului în zadar, a lipsei de eficiență, a mentalităților învechite, a activităților neprofesioniste, a improvizărilor prost făcute, în care mulți ar regăsi atitudinea "merge și așa", "știu eu mai bine", "nu mă învăța tu pe mine", "așa-am văzut și eu". Episodul dezvelirii statuii extinde critica asupra clasei de sus, cea care desconsideră munca șantieriștilor, dar ai cărei reprezentanți sunt la fel de absurzi, închiși la minte, confuzi. Doar hainele îi diferențiază, nu și năravurile.
În ansamblu, Șantier este un spectacol reușit, care combină umorul, spectacolul fizic, gagul, cu observația socială. Nu e doar "o comedie de șantier", ci ceva care te provoacă să te gândești: de ce se fac prost lucrurile, de ce acceptăm improvizațiile și compromisul în loc de muncă bine făcut? Actorii, publicul, regizorul par a bate palma și a spune "Trebuie să recunoaștem, așa suntem noi toți". Dezideratul echipei de creație rămâne satira, divertismentul, parodia, nu o mare introspecție. De teamă? Din iubire față de oameni oricum ar fi e imperfecți? Pentru că Dorel este brand de țară de care suntem mândri, chiar dacă nu recunoaștem cu voce tare? Hep! Heeep! Ieșim noi la lumină, chiar de sub surpăturile lui Dorel.