Povestea se învârte în jurul lui Totsuko Higurashi, elevă a unei școli catolice, cu o abilitate deosebită: îi percepe pe cei din jurul ei în culori. O însușire care o apropie de Kimi Sakunaga și o împinge într-o căutare frenetică în momentul în care află că aceasta s-a retras în mod subit. O găsește într-un anticariat, unde dă și peste Rui Kagehira, iar dintr-o pornire mai mult instinctuală decid să formeze o trupă împreună. Iar din acest moment muzica ocupă un loc central în cadrul filmului. De altfel, nu este pentru prima dată când regizoarea Naoko Yamada abordează această direcție, lucrând în trecut la serii precum K-On! sau Sound! Euphonium. Un aspect mai puțin obișnuit îl ilustrează cele două spații principale în care se desfășoară povestea: internatul școlii catolice și o biserică catolică abandonată. Chiar și așa, cele două locuri sunt marcate de-o relație antitetică, pentru că în primul caz este vorba despre un amplasament definit de reguli stricte și clare, care pare să descurajeze astfel de exprimări artistice; în al doilea caz, biserica abandonată devine locul în care cei trei repetă, în care grupul se încheagă, astfel încât muzica devine un liant și un imbold pentru asumarea și exprimarea fățișă și autentică a personalității.
Ceea ce deosebește filmul de alte astfel de producții este modul în care muzica este percepută nu doar de către personaje, dar de însăși creatoare. Nu există nimic ultra-ambițios, nu există niciun fel de moment revelator, ci totul se creionează în jurul muzicii ca instrument de introspecție și iertare personală față de propriile aspirații și greșeli. În cazul lui Kimi, care găsește alinarea și clemența lăuntrice de a-i dezvălui bunicii ei faptul că a renunțat la școală, având altfel de idealuri, așa încât se eliberează de așteptările și vina care o apasă. În cazul lui Rui, de la care se așteaptă să preia mai departe clinica familiei, muzica îi permite să fie deschis față de mama sa, să i se dezvăluie și într-o altă lumină, pe care până atunci a ținut-o ascunsă.
Așadar, nu există nimic extravagant. Nimic extrem. Nu se încearcă subminarea autorității adulților; este doar o proclamație francă a veridicității personale. Un manifest și o punte de comunicare cu cei dragi care se materializează prin compunerea unui cântec de către fiecare membru al trupei și care poartă nume sugestive, precum "Amen, I'm Going Somewhere" sau "Apology Letter - The Good, the True, the Beautiful". În spatele acestor creații stă compozitorul Kensuke Ushio, cu care regizoarea a mai lucrat la amintitul Koe no Katachi / A Silent Voice și la Rizu to Aoi Tori / Liz and the Blue Bird, concretizând un univers sonor intim, echilibrat și profund emoționant. Scena din final, cea a concertului, este punctul zero al filmului, în care sentimentele se descătușează complet, iar eliberarea este desăvârșită. Atât din punct de vedere narativ, cât și din cel al receptării, minutele în care se desfășoară numerele muzicale sunt cele mai de impact. Posibil să fie secvențele care vor face acest film memorabil, într-un fel sau altul.
O altă piesă solidă din acest film este componenta vizuală. Science SARU, aflați în spatele producției, își demonstrează măiestria în mod special în scenele sinestezice și suprarealiste în care se creionează lumea pe care Totsuko o vede, în culori intense și calde, în secvențe cu adevărat spectaculoase. Paleta delicată este și ea un constituent important în ceea ce privește construcția și evoluția atmosferică. Într-un singur cuvânt, filmul ar putea fi caracterizat ca fiind armonios: atât ca structură narativă, care în ciuda lentorii, nu este anostă sau futilă, cât și ca univers sonor și vizual. Nu mai puțin însemnate sunt și interpretările actorilor Sayu Suzukawa (Totsuko), Akari Takaishi (Kimi) și Taisei Kido (Rui), toți cei trei aflându-se la prima experiență în voice acting, reprezentând un debut foarte bun și demn de luat în seamă.
Naoko Yamada înțelege și stăpânește pe deplin direcția poveștii, folosindu-se de toate instrumentele pe care le are la îndemână pentru a oferi o experiență plăcută și emoționantă. Ceea ce exprimă în film, iterează și în modul în care îl concepe. Nu este nevoie de nimic prea complicat, de nimic prea fastuos, de nimic care să încerce să fure ochii pentru a transmite lucruri autentice și valoroase, ci doar de curaj, empatie și încredere.
Kimi no iro poate că nu este un film care să țină spectatorul pironit în scaun, dar cu siguranță este unul care îi permite să respire. O experiență care confirmă, dacă mai era nevoie de asta, că Naoko Yamada stă pe aceeași treaptă cu alți creatori valoroși din industrie, precum Makoto Shinkai sau Masaaki Yuasa.