Într-un anumit moment, Vania (Costi Apostol) evocă trecerea unei cloști pe care o urmărește cu privirea. Spectatorii așezați pe gradene nu au nimic de văzut, actorii însă privesc cu multă atenție vidul.
De undeva, din înalturi, spate, față, stânga, dreapta, sunete bizare, a-ritmate, ca niște picături digitale căzând într-o mare de siliciu, dielectrici și metale. Undeva, pe un ecran, cifre și litere ca desprinse din Matrix propun o e-coregrafie pe ritmul e-muzicii (animație web: Gabriel Jitea).
În Unchiul Vania (1897) lui Cehov plouă adesea. În Unchiul Vania înscenat de Theodor-Cristian Popescu în octombrie 2025 la Teatrul Andrei Mureșanu (TAM) din Sfântu Gheorghe, pornind de la versiunea ușor abreviată de text a lui Robert Icke (2016 - traducere: Ilinca Radulian), ploaia se materializează (vorba vine) sub forma unor zgomote profund neliniștitoare. Ca de avioane, ca de păsări metalizate (univers sonor: Andrei Raicu, sunet: László Ede Somogyi). Ce să fie aceasta?
Sau poate că întrebarea justă e când să fie acestea. În ce an / epocă / eră se întâmplă Unchiul Vania de la TAM? Nici o vorbă despre aceasta în spectacolul de aproape două ore și jumătate, plasat în spațiul românesc, pornind de la ideea lui Icke, care a anglicizat numele personajelor. La noi, Vania / Ivan Petrovici Voinițki (Costi Apostol) e Ion, uneori, Nelu, o dată chiar Nea Nelu. Alexandr Serebriakov (Sebastian Marina) e Alexandru, soția lui e, desigur, Elena (Mădălina Mușat), Mihail Astrov (Nicholas Cațianis Jr.) e Mihai, în timp ce Sonia (Oana Jipa) e Sonia. Și așa mai departe. Ah, și sora lui Vania, mama Soniei, e Speranța. Mă rog, a fost Speranța.
Dinspre sera de dincolo de plexiglas înspre spațiul de joc, intrarea se face printr-o gaură de formă circulară. Când se oprește acolo, actrița / actorul devine omul vitruvian al lui da Vinci. Desenul acela de la 1490 ce ilustra viziunea lui Leonardo despre proporțiile ideale ale omului. Omul / Idealul, ce mândru sună aceste cuvinte!
Plasat la granița dintre sera și laboratorul pentru creșterea plantelor, cercul Oanei Micu (scenografie) ne poate da o indicație despre întreaga concepție regizorală a lui Cristi Popescu. Poate că asta e Unchiul Vania: un laborator unde se studiază creșterea / devenirea / dezintegrarea omului!
***
De pe afiș (autoare: aceeași Oana Micu), Vania ne privește așezat. Două perechi de brațe sugerează două desene suprapuse, o nouă referință la marele desen al lui da Vinci și la meditația despre ce vasăzică proporțiile impecabile ale ființei umane. De pe scenă, Vania ni se adresează așezat când Elena și Alexandru vor fi plecat și totul va fi revenit la implacabila descompunere de o infernală lentoare. Când se va fi sfârșit, speranța va fi murit a doua oară și Sonia își va spune litania despre a trăi și a munci de-a lungul nesfârșitului drum al zilelor către moarte.
Elena / Mădălina Mușat e întruchiparea & întruparea La Grande Belleza (sau, cu o altă referință Sorrentiniană, God din Youth). În jurul ei, se strâng speranțele și disperările tuturor celorlalți. Versiunea Icke & Cristi Popescu mișcă personajul ei în centrul tablei de șah ținute într-un echilibru de o infinită fragilitate de Vania (scuze, implantul numelor autohtonizate n-a prins la mine). Divinizată de Vania, Elena ascultă de acesta și se aruncă în brațele lui Astrov. Seducător și rece, Cațianis Jr. o ademenește, o primește și nu greșește: știe să îi facă marea ofertă a vieții și știe că ea n-o va accepta niciodată.
În cel mai frumos moment al Astrov-ului său, Cațianis îi mulțumește Soniei pentru bunătate. Tonul său e, pentru o dată, cald, învăluitor, sincer. Aproape că lasă să se ivească în mintea spectatorului acel gând conform căruia Sonia este pentru el ce e el pentru Elena: acel cineva lângă care ar fi posibilă fericirea. De care, desigur, se cuvine să fugim cu toate puterile.
Bunătatea e ceea ce îi unește pe Sonia și pe Vania. Și ceea ce îl separă pe Vania de fostul său cumnat, Alexandru, omul căruia îi predă propria sa viață. Sebastian Marina propune un Serebriakov negru. Înfiorător de negru. Lopahin e solar în raport cu acest personaj de-un cinism fără cusur. Idolatrizat de acei oameni care nu îndrăznesc să pășească dincolo de pragul inocenței (Camelia Paraschiv e Maria, mama primei sale soții, Iulian Trăistaru e Teleghin / Căruțașu cel scăpătat, Anca Pitaru e dădaca Vera), profesorul trimis & ținut la marele oraș de sătenii care cândva se mândreau că unul dintre ei izbutește acolo sus se întoarce să taie cu propria mână livada care nu mai produce cât trebuie.
Din fraze scurte și puține, rostite calm, abia șoptit, Alexandru cel plecat respinge just imensele reproșuri amestecate marile speranțe pe care i le aruncă Vania cel rămas. Până la urmă, nimeni nu se cuvine să trăiască prin intermediul altuia, nu? Suntem toți pe cont propriu, fiecare trage pentru sine, ce e atât de greu de înțeles? Azi, n-a mers planul de vânzare a moșiei, tomorrow is another day!
***
E obsedant timpul în spectacolul lui Cristi Popescu. Decorurile Oanei Micu, sunetele lui Andrei Raicu, luminile gândite de Nichita Teodorescu (lighting design) și manevrate de Zoltán Bakó (pale, blânde, învăluitoare) creează un univers a cărui cheie pare a fi raportul omului cu timpul. Timpul vieții, timpul morții, timpul naturii, timpul post-apocaliptic, timpul marilor decizii, timpul eternelor regrete. Când apar pentru prima oară în scenă profesorul și soția sa, distribuția îngheață pentru câteva secunde și abia apoi Sebastian Marina lansează prima sa replică. Ca și cum ivirea lor creează o cezură în curgerea firească a timpului.
În alte momente, trăirile (chiar și decesele) sufletești ale personajelor sunt exprimate prin contorsiuni, rostogoliri, îmbrățișări, desprinderi care pare că ascultă de muzici neauzite (mișcare scenică Flavia Giurgiu). Ori mai degrabă auzite doar de fiecare în parte (their private desperate soundtrack), venite poate din alte timpuri, scoasă la iveală abia acum, în această accelerare de sentimente, vorbe și fapte pe care o stârnește aselenizarea cuplului din prezentul sacadat pe planeta continuumului etern.
Un plan înclinat așezat la dreapta spectatorilor e deopotrivă spațiu protector (pat) și loc de pierzanie (locul din care se cade / se alunecă). Așa și timpul în care trăiesc (?) Vania, Astrov și toți cei care rămân: e deopotrivă refugiu din calea individualismului atroce care guvernează lumea clipei și mormânt în care bunătatea își bea mințile și speranțele.
Nu căutați o morală apăsată în acest Unchiul Vania ca un laborator de cercetare-dezvoltare-umanizare. Încă având nevoie de câteva reprezentații pentru a uniformiza intensitatea interpretării la întreaga sa lungime și de asumarea mai apăsată a câtorva roluri, spectacolul de la TAM lovește acolo doare mai tare: în miezul nesiguranțelor fiecăruia dintre noi.
Vania al lui Costi Apostol se așază în fața fiecăruia dintre noi și, cu simplitatea & umanitatea marilor actori, ne privește. Cum trăim? Când trăim? De ce trăim? Pentru ce trăim? Pentru cine trăim?
(Foto: Volker Vornehm)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 18 octombrie 2025 @ Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe)