Așa se face că, în final, demersul explicativ făcut la grămadă pune la îndoială însăși prezumția de nevinovăție, în absolutul ei principial, juridic, aplicabil oricând, inclusiv atunci când, în mediul universitar, se judecă abuzuri sexuale academice, mai mult sau mai puțin provocate de victime. Totul se amestecă, indistinct, cu consecința delegitimizării categoriilor juridice, din cu totul alte rațiuni (etice, morale, sexuale).
În termenii nihiliști ai filmului, citatul lui Adorno ajunge să semnifice că dacă nu se poate trăi corect o viață greșită, mai degrabă să nu se mai trăiască deloc. Altfel spus, dacă prezumția de nevinovăție poate fi umbrită de scăderile morale sau etice ale victimei (în cazul de față, plagiatoare), aceeași prezumție nu mai poate fi validă sub nici un raport, nici juridic, în cazuri penale, legitimându-se astfel vinovăția victimei, a Lolitei inclusiv.
Cu mintea juridică cea de pe urmă, mi-am spus că uite așa se vor simți înțelese și unele magistrate din România, atunci când, cu avântul dat de reluarea activității, ulterioară grevei sugrumate de decizia ceceristo-judiciaro-supremă, vor achita violatori, considerând că fete de 11 ani vor fi avut de exprimat acorduri sexuale sau explicând de ce "femicidul", ca noțiune nouă și ridiculizată, este cauzat de femeile însele, din complicitate față de greșitele valori sociale la care aderă, bucuros. În această inegală comparație, dintre juridic și etic, ca și între domeniul academic și cel de drept comun, automat destabilizat este conceptul prezumției de nevinovăție. Una e infracțiunea, alta e abaterea disciplinară academică, gradul de pericol social fiind altul și norma de conviețuire socială cu totul diferită: penală, în primul caz; etică, în al doilea. Pentru infracțiuni -și doar pentru acestea- se aplică pedepse, de o gravitate mai mare decât a oricăror sancțiuni disciplinare, oricât de dure economico-statutar și aplicate pe baza aceluiași mecanism investigațional. Pentru film, ținta a fost atinsă, născându-se îndoieli asupra temeiurilor etice ale mișcării Me2. Prin contaminare, dubiul se va sustrage faptei de agresiune și variantelor ei, pentru a se încetățeni în mințile neprofesionale ale spectatorilor, într-un mod generic, conform prescripției scenaristice care, până la final, se mai răfuiește și cu snowflakes-ii privilegiați și cocoloșiți de părinții lor, care au bani să-i trimită la studii de Ivy league. Totul s-a rezolvat, copilul spălat a fost aruncat cu tot cu apa din copaie. Putând fi umbrită, așadar relativizată, prezumția de nevinovăție își pierde statutul privilegiat, absolut în plan juridic, ceea ce justifică întoarcerea la legea morală a paiului din propriul ochi, în curând la cea a talionului, cu aceeași sorginte.
Concluzia se vrea demistificatoare la adresa protagonistei, care, sub aspect moral, nu e un "caracter", by the book, așa cum prescrie și predă ea, la cursul de "ethic virtues", ci o persoană în carne și oase, cu suferințe medicale și dependențe alcoolice, care se străduiește să supraviețuiască: "publish or perrish" este principiul care o ghidează, mai ales când examenul de titularizare flașează, presant, din spate. Grija pentru consecințele acțiunilor ei o determină, la o adică, atunci când este direct vizată, să închidă ochii la propriile defecte, deși ținându-i larg deschiși la bârna misogino-xenofobo-nazistă a - neapărat - bărbaților albi, heterosexuali și cis. Nu sare principial în apărarea victimei, deși beneficiază de adorația ei, nici nu se sacrifică pe altarul principiilor și al virtuților noii filosofii propăvăduite. Alma are îndoielile ei și filmul ne arată justețea lor, tocmai pentru a știrbi statutul absolut al prezumției de nevinovăție.
Personajul Juliei Roberts e ținta, pentru ea și pentru a o deservi sosește muntele la Mahomed. Ea e Șefa. Doar despre acest personaj și etica lui e vorba. Alma se înconjoară de adorația studenților, de iubirea și atenția unui soț ignorat, de admirația colegelor a căror cauză a sprijinit-o, la rigoare, de-a lungul timpului, în senatul universitar, de sprijinul unei servitoare asiatice, care îi organizează petrecerile și ținutele aferente, cu o devoțiune de sclavă. În tot acest film, Șefa se distrează, flanează, fumează și cochetează. E bolnavă, dar preferă să falsifice rețetele medicale în loc să se trateze, asumându-și un martiraj improbabil, pe care cei din jur nici nu îl observă, deși e bătător la ochi. Nimeni nu îi dă un corn cu lapte, în marea universitate americană, deși profa asta, care se vrea unisex cu tot dinadinsul, abia se ține pe picioare. Noroc cu soțul - un foody psihanalist, autor de multe cassoulets și rețete sofisticate, salvatoare ale hainelor ei, fluturate ca pe gard. Chiar și fără comparația ilustrativă a vioiciunii Juliei Roberts, în Pretty Woman, protagonista îngrijorează, împrumutând mult din stilul cadaveric actual al actriței, suspect el însuși.
Scenariul se bâlbâie, când ne arată marele secret al Almei, îngropat penibil în dulapul cu hârtie igienică al băii, de ca și cum doar acolo ar fi locuit protagonista, de la 15 ani, de când făcuse un crush de Lolită pentru un bărbat de vârsta tatălui ei, prilej de totală absolvire și chiar victimizare a presupusului Humbert Humbert - acum, din perspectiva adultei aflată pe patul de terapie intensivă, cu ulcere perforate cauzate de nenumăratele whiskeane filozofice îngurgitate pe repeat (operațiunile bahice sunt mereu asumate și executate în văzul lumii, la bar, plătindu-le cash chiar și când sunt băute de alții, ca orice selfmade woman, nicidecum pe ascuns, în regimul boschetar, lumpen). Acolo, în baia locuinței ei, de matur succes social, ascunde Alma, in nuce, din epoci transgeneraționale, un decupat articol de ziar, improbabil publicat în germană. Pe calea limbii în care se presupune că fusese tipărit textul, se incriminează - în plus, față de toate celelalte - însăși inteligența artificială, care face, azi, posibilă traducerea tuturor scrierilor, în așa fel încât oamenii ajung să nu mai aibă secrete, intimități și nimic personal. Ceea ce povestește articolul de ziar e nimic, în comparație cu ceea ce mărturisește Alma soțului ei, la spital, dar asta nu se mai repovestește lumii, criza de conștiință părând suficientă pentru un catharsis de unică folosință, doar acesta personal (nu se știe de ce, nu invers). Cum numai zăpada mai putea salva atâta traumă și fandacsie, scena de final o și procură, din plin, laolaltă cu împăcarea semi-alcoolizată (de data asta, doar cu vin roșu) a profesoarei, cu fosta ei studentă, care, fără să o adore mai puțin, o lasă în urmă ca pe un instrument folosit, de care acum, după ce l-a stors de toate intimitățile și l-a scotocit prin toate cotloanele, se poate descotorosi, lejer. Alma se desparte de spectatori nu mai puțin destinsă și fericită de utilitatea ei, îndoielnică și de neînțeles, din această perspectivă, în atmosfera glacială a ecranului și, totodată, a sălii Cinematografului Elvira Popescu, care de altfel își anunțase disfuncționalitatea încălzirii.
Dacă aș fi văzut filmul la Cinema Arta, din Cluj Napoca, care permite băuturile luate de la bar în sala de proiecție, aș fi putut reține, à la carte, nenumăratele referințe bahice și gastronomice ale filmului, datorate faptului că regizorul Luca Guadagnino este un mare foody, deținând o locuință cu trei bucătării, una pentru făini, alta pentru balsamice și încă una pentru mirodenii (dar, chiar și așa, neîntrecând variațiile proprii de ajvar și dulceață de gutui, nici tradiționalul balcon cu murături unicat). În locul unui meniu corect fundamentat politic, am rămas cu impresia științifică a faptului că mai toate curentele filosofice ale prezentului sunt vehicule sociale utile și ambalaje de idei decorative, de o superficialitate egală cu cea a parfumurilor ce stau să cadă de pe rafturi, la duty free, în aceeași avalanșă de "-isme", punctată aleatoriu, cu diverse nuanțe de vârf sau de bază.
Am trecut proba celor peste două ore de proiecție, oricât de inutil prelungite. La final, în seara bucureșteană de dincoace de Ocean, am căutat banane, fără succes, așa cum se tot întâmplă, în ultimul timp, ceea ce, la pachet cu frigul din sala de cinema, m-a dus cu gândul la altă epocă de aur, cu exces de "-ism", pe care dezideologizarea ei, "anti-", nu a rezolvat-o nicicum. Dimpotrivă.