Nu am prins mult timp Zidul de la Politehnica Timișoara, locul unde se strângea lumea pentru a parcurge un traseu, două, pe orizontală, dar am simțit de la început că acela era un "
lieu autre" în cel mai foucauldian sens pe care îl puteam percepe atunci și pe care sigur îl înțeleg mai bine acum. Tocmai prin absența acestuia (dărâmarea Zidului a venit firesc, pentru face loc unei clădiri moderniste care găzduiește astăzi biblioteca Universității Timișoara),
s-a produs un fenomen interesant, pentru că "heterotopia are puterea de a juxtapune
într-un singur loc (
lieu) real mai multe spații, mai multe amplasamente care sunt, în ele însele, incompatibile." (
Utopiile reale. Corpul utopic, Michel Foucault, tradus de Bogdan Ghiu, 2024). Nu în sens nostalgic (ciudat cum unele cuvinte încep să prindă conotații dintre cele mai politizate), ci mai degrabă în ideea de a nu pierde ceva pentru totdeauna, am simțit nevoia de a documenta acel istoric: al oamenilor care "treceau pe la Zid", acel Zid accesibil pentru cei care se pregăteau să parcurgă pe Valea Cernei și la Băile Herculane unele dintre cele mai frumoase trasee de alpinism sau de escaladă din România.
Spațiu în spațiu,
într-o oglindire a unei sinergii de grup care părea să aibă aceeași noțiune a spațiului "altul". Și pentru că pe locul Zidului se află acum o bibliotecă, cu atât mai intensă această asociere de heterotopii care dădea o altă conotație "ordinii lucrurilor", pe care am încercat să o punem
într-o lumină a unui timp "altul", respectând al cincilea principiu: "heterotopiile presupun întotdeauna un sistem de deschidere și închidere care, în același timp, le izolează și le fac penetrabile". Am încercat deci să deschidem o ușă înspre acel timp prin întâlnirea cu câțiva oameni cheie al acelui timp "altul". Am spus: facem o expoziție multimedia (e destul de la modă acum, în spațiul post Timișoara Capitală Culturală, dar nu de aceea am dorit să fie multimedia, ci
dintr-o necesitate de a ne întoarce la "marile povești", acele povești lungi, needitate,
ne-reel-izate, ne-periate, ci așa cum au ieșit când povestitorul a ales să exprime acel adevăr personal). Prin aceste uși către alte spații (interviuri de o oră jumătate, o oră patruzeci), am simțit de multe ori că înțeleg mai multe despre mine, despre un istoric la care asistasem cu admirație, dar din care
într-un fel începeam să înțeleg că făceam parte.
Povestea Zidului era și povestea mea,
într-o măsură intimă, de tranziție de la comunism la consumerism, de tranziție de la verticală la mirajul continentelor îndepărtate. De la oamenii începuturilor (alpiniștii aleși și antrenați de profesorul Seracin de la Facultatea de Electrotehnică și Electroenergetică a Universității Politehnica Timișoara, un maestru, în cel mai Zen sens al termenului, căruia studenții alpiniști îi spuneau "Bossu"), la generația MTV (defunctă din acest an), poveștile pe verticală (cele 12 interviuri de până acum),
ne-am dat seama că formează în sine o heterotopie. Așa că am vrut să o punem puțin în lumină: o lumină cât mai aproape de lumina unui foc, a unei frontale
într-un traseu din care ieși pe înserate, a unei lanterne atunci când
nu-ți găsești coechipierii în sacii de dormit când
te-a adus trenul de noapte. E complicat să descrii acea atmosferă a unei adunări de alpiniști și prieteni a căror stil de viață avea
să-i ducă către alte heterotopii, unele în afara timpului.
Așa a apărut deci ideea unei expoziții multimedia (oricât de tehnic ar suna) pe spațiul fostului Zid de cățărat al Politehnicii unde se află acum Biblioteca UPT (o heterotopie specifică culturii secolului XIX, dacă e să ne luăm după spusele lui Foucault). De la
alb-negru, la imagini de o atemporalitate neașteptat de artistică, din anii '70 până în anii 2000 a părut că totul a fost legat cu un fir invizibil, pe o axă imaginară: aceea a unui Zid de cărămidă de care doar cunoscătorii se puteau folosi cu precizie. Am vrut să ne întoarcem în acel timp în care părea să avem timp de adulmecat, de stat să cugeți, de luat decizii, de asumat.
Ne-am lansat
într-o poveste în care părea că vom rămâne ancorați pe vecie, înăuntrul unor ecrane ca niște oglinzi, la care să ne uităm ca la un interviu cu propriul spațiu de poveste,
într-un timp în care poate se știa de Securitate, nu și de
fake news, un spațiu în care stânca părea o continuă evadare din oricare ar fi fost acel sistem. Acum tot ce sper e să nu am semnal pe Valea Cernei,
că-mi pot vedea liniștită de heterotopia la care lucrez fără
story și fără
reel pe Instagram.
Și dacă nu ați înțeles mai nimic din povestea asta criptată, să știți că expoziția
Timișoara - Valea Cernei, povești pe verticală: rute, oameni, stâncă, mai poate fi vizitată până pe 13 noiembrie, anul ăsta (2025) la Biblioteca Universității Politehnica Timișoara. Vă așteptăm! Poate vă inspiră să vă spuneți propriile povești, care se ascultă în tihnă și nu se consumă. Vizionare plăcută!
(foto: Marcel Torok, Cristian Țecu și Cornel Galescu)Timișoara - Valea Cernei, în lumea verticală: Rute, Oameni, Stâncă - Expoziție multimedia / 14 octombrie - 14 noiembrie 2025
Biblioteca Universității Politehnica Timișoara, Holul central
Acces liber
Curatori: Manuela Anghelescu și Adrian Danciu
Realizator imagine: Adrian Danciu (film, fotografie, interviuri) / Reporter: Manuela Anghelescu
Coordonator proiect: Andrei Simu / Organizator: Clubul Sportiv Alternative
