Narațiunea se desfășoară într-un mic oraș ficțional de coastă, un mozaic de culturi, care împrumută atât particularități occidentale, cât și elemente specific locale Asiei de Sud, undeva în secolul XX, aflat într-un proces accelerat de industrializare, în special militară. Vincent Oliver este fiul și ucenicul tatălui său, Tomas, un sticlar cu principii viguroase în ceea ce privește pacea, care devine tot mai nepopular printre locuitorii locului odată cu apropierea a ceea ce pare să fie un război iminent. Viața lui Vincent se schimbă atunci când o cunoaște pe Alliz, fiica colonelului Amano, sosit în oraș pentru a se implica în gestionarea conflictului ce se conturează. De altfel, o porțiune consistentă din film este prezentată sub forma amintirilor pe care Vincent, acum trecut bine de vârsta adolescenței, și le rememorează citind scrisoarea lăsată de Alliz înainte de a părăsi orășelul.
În ceea ce privește frontul, cauzele războiului sunt prezentate sumar: resursele minerale și solul fertil - fără însă a se face un portret oricât de sumar al inamicului sau cauzele politice efective care condus către acest punct. Motivul? Întreaga poveste se derulează prin ochii unor copii, a căror înțelegere rămâne mai degrabă limitată. Chiar și așa, filmul scoate în evidență crizele prin care simplii cetățeni trec: de la Tomas Oliver, care se vede forțat să lucreze pentru producerea echipamentului militar, până la fiul său, care înțelege cu adevărat pierderile provocate doar prin prisma alienării pe care o simte față de Alliz, respectiv a accidentului involuntar pe care-l provoacă și care conduce la pierderea brațului tatălui său. Mai mult, există și un comentariu subtil legat de victimele colaterale sau "prăzile de război" pe care Alliz le surprinde cel mai bine, din ambele perspective: aceasta primește de la tatăl său o vioară aparținând cuiva cotropit, la rândul ei fiind percepută aproape ca un "trofeu" în momentul în care colegul ei Malik îi declară că, odată întors, va fi demn s-o aibă. Astfel, gestul ei, spre finalul filmului, de a arunca vioara pe foc devine un manifest tacit față de urmele lăsate de război.
Dintr-un simplu artizan, Tomas devine o rotiță în mecanismul complex al războiului, indicând că într-o astfel de situație nu există cu adevărat neutralitate, pentru că - într-un fel sau altul - fiecare va ajunge să fie implicat. Acesta reprezintă unul dintre aspectele pe care Usman Riaz le surprinde cu elocvență. Regizorul alege să vorbească despre război și despre ororile lui într-o manieră în care reprezentările sale directe sunt reduse la minim, tocmai pentru că efectele sale nu sunt observabile exclusiv pe câmpul de luptă, ci și în tensiunile și neliniștile care ajung să îi cuprindă pe oameni. Tocmai de aici și cadrul ficțional adoptat în Sheesha Gar / The Glassworker, deoarece este vital că ideea de război și pagubele lăsate în urmă să fie criticate și repudiate.
În același timp, există și elemente de realism magic prin prezența sporadică, dar necesară pentru desfășurarea narativă, a unui djinn. Cu toate că la început, se vorbește despre o entitate a cărei intenții sunt neclare - bune sau rele - pe parcurs, aparițiile sale par să fie liantul necesar în evoluția relațională dintre Vincent și Alliz. Chiar și așa, rămâne un element nefinisat pe alocuri, care are ca scop fluidizarea secvențială din maturizarea băiatului. Expunerea sa atinge punctul culminant spre final, în momentul în care se materializează sub forma unei viziuni adresate lui Vincent în momentul în care vrea să ardă scrisoarea primită de la Alliz. Prin urmare, acesta împlinește romanța adolescentină neîmplinită dintre cei doi, cel puțin în aparență. Deznodământul lasă însă o impresie ambiguă, deschisă la interpretări, mai degrabă decât o rezolvare clară și consecventă. Impresia este că s-a dorit o încheiere satisfăcătoare emoțional în detrimentul uneia realiste, indiferent de mijloacele folosite pentru a o obține.
Această concluzie este și rezultatul unei construcții relaționale a cărei dezvoltare poate părea pe alocuri neorganică. Per ansamblu, legătură dintre cei doi tineri nu are nimic forțat, nimic ingenuu, însă i se oferă poate prea puțin contexte în care spectatorul să o observe îndeaproape, să fie martorul tranziției și a metamorfozei sentimentale. Dar nu doar între cei doi, ci și între Tomas și Alliz, a cărui trecere de la reticență la acceptare este mai degrabă sugerată decât înfățișată. Nimic flagrant, însă ar fi conferit filmului o suplețe sporită.
Din punct de vedere vizual, Sheesha Gar / The Glassworker excelează - în ciuda limitărilor pe care o astfel de producție le întâmpină (cum ar fi cursivitatea sacadată a animației). Răspunzător este Mano Animation Studios, cofondată de Usman Riaz. Stilul patentat de Miyazaki contribuie semnificativ la crearea unui cadru cald și primitor pentru privitor, chiar și în contextul unei tematici apăsătoare. În fond, unul dintre momentele optime pentru ca animația să fie probată este scena de final, cu prima expoziție a lui Vincent, unde atenția și grija cu care sunt trasate exponatele arată dedicarea cu care a fost conceput întregul film. Desigur însă că ar fi o eroare ca filmul să fie comparat în mod direct cu producțiile lui Miyazaki. Deși inspirat de acesta, Sheesha Gar / The Glassworker își păstrează personalitatea și încearcă, atât cât se poate, să-și croiască o cale a sa.
Filmul lui Usman Riaz nu se mulțumește să fie doar o experiență vizuală, ci și una auditivă. Muzica compusă chiar de regizor, alături de Carmine Di Florio, asigură o notă de tandrețe și eleganță, complementară întregului demers pe care producția pakistaneză îl întreprinde. Se simte în ritmurile sale acea chemare la raționament și pace care se derulează de-a lungul celor aproape 100 de minute.
Ca atare, despre Sheesha Gar / The Glassworker se poate spune că se ridică la nivelul așteptărilor pentru un astfel de film, aflat într-o zonă a pionieratului în ceea ce privește animația pakistaneză. Un film-eveniment care ar trebui celebrat pentru ceea ce reprezintă și pentru potențialul care îl poartă. Mai presus de toate, apreciat și evaluat în funcție de calitățile și lacunele pe care le posedă, fără a fi pus într-o balanță a valorii cu sursele de inspirație. Nu servește nimănui o astfel de critică reductivă și lipsită de imaginea de ansamblu. O industrie foarte tânără a mai făcut un pas în plus către o formă cristalizată. Iar acest lucru ar trebui să fie, singular, un motiv suficient de bucurie.