Traversăm, de-a lungul a zece episoade, o epocă a înghețului sau, mai degrabă, a regresului statal. Republicii Moldova i se pun bețe în roate. La un moment dat, acele roți chiar i se și fură. Totul are în spate o singură persoană - un soi de "caracatiță" care-și aruncă tentaculele peste toate sferele de influență din țară - anume: Vlad Plaha. Ceea ce vedem poate fi socotit un biopic care vizează nu neapărat antagonistul, ci povestea unui stat abia ieșit din URSS și intrat într-o zodie proastă din care nu mai ieșea. Fapt pe care regizorul reușește să-l reprezinte cu precizie, fără de a cădea în clișee ce ar putea stârni jena. Este evitat și patriotismul de carton, societatea este portretizată folosind întreaga paletă de culori. Fiecare cetățean al Republicii Moldova își poate recunoaște vecinul, primarul, prietenul ș.a.m.d. Uneori poate deveni apăsător că unele trăsături ale personajelor sunt subliniate la un asemenea grad de acuratețe.
Primul episod (posibil și cel mai greu de filmat din punctul de vedere al decorului) reconstruiește un segment istoric marcat de incertitudine și foame. Atât foame propriu-zisă, cât și foame de putere și afirmare, indiferent de mijloace: legale sau nu. Plaha (Andrei Sava) este student în anul doi la Politehnică, interesat de ce se petrece în viețile altora, gata încă de pe băncile facultății să-și câștige pâinea prin căi necinstite. Începe cu abateri minore, pentru ca mai apoi să treacă la fapte penale, fiind mereu atent să nu fie niciodată asociat cu incidentele. Prima jertfă reală a lui Plaha devine Petru (interpretat de Cezar Grumăzescu), și el student, care se nimerește la locul nepotrivit, dar la momentul potrivit pentru Plaha. Acesta își trădează amicul și-l face vinovat de crima al cărei autor este chiar el. Irina (Ada Lupu), studentă la Jurnalism și iubita lui Petru, va fi cea care va încerca, de-a lungul serialului, să-l demaște pe infractorul care, după câte putem observa, nutrește sentimente calde față de ea. Plaha are doi prieteni care vor deveni executanții săi, Borea (Dumitru Năstrușnicu) și Nechifor (Mihai Zubcu). Prudent, personajul principal nu face nimic cu mâinile sale, o particularitate de care se va ține și mai departe. Acesta e capul operațiilor: inteligent, ager, șiret, impregnat de un calm morbid, ce tulbură și provoacă repulsie. Același aranjament se va menține și în următoarele episoade, doar faptele vor avea o altă anvergură. Din episodul al doilea, Plaha (interpretat deja de Iulian Postelnicu) își începe expansiunea și comite primele crime de largă respirație, vânzarea copiilor sau, din nou, înscenarea unei cabale și, ulterior, eliminarea oponenților. Mai târziu, alege fete naive (într-o sală de teatru) pentru a fi vândute și trimise la prostituție. Se atrage atenția asupra capacității lui Plaha de a acumula bani și în putere politică.
Numele principalilor actori politici au fost "jucate" inteligent (de exemplu: fostul președinte al Republicii Moldova, Nicolae Timofti, a fost numit Mutu, probabil din cauza carierei sale, puțin spus, pasive) iar altele au fost lăsate cât mai aproape de original, precum cel al personajului pentru care ne-am strâns în fața ecranelor (mimetism după Vladimir Plahotniuc). În esență, detalii și încrengături sunt foarte multe, la fel și personaje care merită menționate, chiar dacă implicarea lor n-a avut parte de secvențe ample. Spre exemplu, Cioroian (Igor Caras) - a se citi Voronin - este jucat veridic și natural. E îmbucurătoare păstrarea tonului sobru, chiar dacă nu sunt evitate unele gaguri, cum ar fi îmbrăcarea lui Dorel (Dima Urusciuc) - a se citi Dorin Damir - și Nichifor - Adrian Nichifor - în rochii de dame, în ultimul episod. Credibilitatea pare a fi piesa de rezistență, deși nici exagerările marca Hollywood nu lipsesc (precum uciderea unui adversar cu o bazookă). Putem observa calibrarea și, până la urmă, păstrarea proporțiilor. Pe de o parte, ale unei "reconstituiri", iar pe de altă parte, ale ficțiunii, ambele își țin exemplar chenarul, fără a lăsa ca una sau alta să prevaleze. Este, în fond, o bandă a lui Möbius, prin care se câștigă autenticitatea.
Fiecare scenă este o piesă esențială dintr-un puzzle care, dacă ar lipsi, ar aduce daune percepției generale asupra cronologiei. Evenimentele sunt așezate liniar: pe măsură ce Plaha crește în putere, statul devine tot mai dezbinat și mai deconcertat. Istoria condensată a Republicii Moldova nu putea fi redată, după mine, mai expresiv. 7 aprilie 2009, un fragment tragic din istoria țării, este valorificat organic, chiar dacă anvergura acestui eveniment a fost mult mai mare decât lasă să se înțeleagă din serial. Pentru a vă face o idee despre importanța protestelor anticomuniste, puteți viziona filmul Ce lume minunată (2014), regizat de Anatol Durbală, care oferă o perspectivă din afara biroului comod al oligarhului. Personajele sunt "dezlipite" din istorie, iar ipostazele lor de forță sunt transpuse pe ecran. Roșu, care în realitate este unionistul Iurie Roșca, poartă aceeași geacă cafenie cu guler de blană pe care o avea în timpul celor mai importante declarații; arată exact cum s-a și întipărit în mentalul colectiv. Până la rușinoasa trădare a idealurilor sale, în favoarea partidului împotriva căruia milita, cauza (comună) rămâne aceeași: corupția. Plaha îi oferă bani, el cedează, iar oligarhul calcă pe capete mai departe. Roșu trece sub furcile caudine, e drept, dar se dovedește a fi, în cele din urmă, irelevant. Aceeași soartă o vor avea și ceilalți, care sunt utili doar atât timp cât îi aduc utilitate "păpușarului", iar odată ce aceasta seacă, sunt sfârtecați prin dosare falsificate. Până la urmă, problema stătea doar în timing.
Portretul psihologic al antagonistului este cel mai elaborat. Aici se întrevede o altă particularitate puternică a serialului, și anume delimitarea clară între negru și alb. Poți spune cu ochii închiși unde e tabăra pentru care ar trebui să ții pumnii. Plaha este impersonal, lipsit de umanitate, fără trăiri reale și îți provoacă dezgust, ceea ce exclude posibilele romantizări sau empatizări, cum se poartă, de regulă, în seriale precum The Boy's Word: Blood on the Asphalt (2023), de Zhora Kryzhovnikov, sau în mai vechiul Brigada, de Aleksey Sidorov, cu care publicul basarabean era obișnuit. Cu toate că unele personaje sunt acumulative (adică întruchipează mai multe persoane prin intermediul unuia singur), acestea nu reușesc să exprime mai mult de una sau două trăsături de caracter, ori sunt de-a dreptul șterse. Petru devine un iubit gelos, care, măcinat de griji, nu mai poate judeca limpede, iar Irina nu-și găsește cumpătul pentru a-i explica soțului, preferând în schimb să contemple reacțiile lui și să aștepte până când acesta se va dezmetici (ceea ce, din fericire, se și întâmplă).
În fine, merită acordată o atenție deosebită scenei din club, când finul oligarhului (Cosmin Maxim) îl introduce pe dublura lui Plaha. Metafora puterii monadice, indivizibile (scuzați pleonasmul), ubicue și, totodată, total asumate și responsabile, în definitiv, de tot ce se petrece și se va petrece. Îi era imposibil ca altcuiva, chiar și identic la înfățișare și probabil la fel de naiv și loial ca sportivii pe care i-a exploatat, să-i poată lua măcar o particulă din ceea ce el a construit. Împărțirea în doi este neavenită: doar unul trebuie să stea, așa-zicând, la butoane. Acest lucru se poate observa și în viața politică ilustrată în serial, unde mai întâi venea liderul partidului, iar mai apoi întregul partid, care părea mai degrabă o extensie (un apendice) decât o structură organică.
Serialul lui Cobileanski e lăudabil, chiar dacă s-au găsit unii care i-au reproșat câte ceva ici și colo, cum ar fi lipsa de autenticitate a limbajului personajelor, înscenarea unui suicid, deși victima a fost împușcată în piept de două ori (probabil pentru a nuanța stupizenia și absurditatea unor decizii). Și cam atât. Nu văd ce altceva ar deranja. Poate doar câteva detalii, irelevante unele, poate deliberat făcute altele. Cine poate ști? Una peste alta, acele cincisprezece minute de faimă au trecut deja. Serialul, la aproape o lună de la lansare, nu mai mișcă. Scenele nu au avut norocul să se întipărească în minți, atâta timp cât există amintirea referentului real. În plus, mereu se va găsi cineva care știe să povestească evenimentele în detaliu sau, dimpotrivă, vorbește după ureche. Căci, la drept vorbind, serialul reciclează legendele urbane și o face extrem de bine. Ar putea fi vizionat făcând abstracție de context (dar cine o va face?) sau cercetat cu spirit de jurnalist de investigație (revizitând cazuri precum uciderea deputatului Ion Butmalai sau crima din Pădurea Domnească, care nu au avut succesul de a oferi un răspuns convingător nici până astăzi). Regizorul a prins ritmul epocii, care își trăiește coada de cometă și în prezent. A găsit propria modalitate de a repune în lumină lucrurile triste, dar importante. Finalul este un happy-end extrem de luminos, necesar și reconfortant. Stă pe limba tuturor că nu toate potăile ajung în rai.