Concediat de o importantă firmă producătoare de tutun şi constrîns să semneze un contract de confidenţialitate care, de fapt, i-ar fi cumpărat tăcerea, Jeffrey Wigand decide să dea în vileag practicile neortodoxe ale companiei. Pentru producătorul TV Lowell Bergman, el este exact omul de care are nevoie pentru unul dintre cele mai cotate talk-show-uri din America, "60 de minute". Pentru postul (CBS) care ar urma să difuzeze acest interviu revelator, el devine însă un martor incomod a cărui declaraţie i-ar putea costa nu doar milioane de dolari (în procese), ci şi licenţa de emisie... Astfel rezumat, aţi crede, poate, că The Insider este un film de acţiune. Nimic mai fals, deşi, în pofida unei durate-mamut, pelicula lui Michael Mann are forţa, suspansul şi tensiunea unui thriller de cea mai bună calitate.
Vă aşteptaţi la revelaţii care să vă facă să renunţaţi la fumat pentru tot restul vieţii? Nu veţi afla decît ceea ce, cu siguranţă, ştiaţi deja. Şi-anume că nicotina provoacă dependenţă, că tutunul dăunează grav sănătăţii, că firmele producătoare nu se dau în lături de la a picura cîteva grame în plus în "cilindrul alb". Atunci, vi se pare că aţi mai văzut cîndva o poveste asemănătoare, în care cineva înfruntă corupţia mass-media şi luptă pentru "difuzarea" adevărului, oricît de mult (l-)ar costa el? Poate în urmă cu 25 de ani, în docu-drama lui Alan J. Pakula, All the President's Men (Toţi oamenii preşedintelui). Dacă, atunci, cruciada a provocat demisia lui Nixon, acum, ea n-a făcut însă decît să scuture timid buzunarele industriei de tutun, care a trebuit să achite o amendă (totuşi gigantică) de 246 de miliarde de dolari. Dacă scandalul "Watergate" a fost văzut ca o celebrare a breslei jurnalistice, aşa-zisa victorie a afacerii "Nicotinegate" n-a făcut decît să ruineze destinele individuale ale celor implicaţi. De aceea, contează prea puţin dacă, în final, interviul este difuzat în integralitatea lui de canalul de televiziune. De altfel, rezolvarea acestui (obligatoriu, pînă la urmă) episod e destul de facilă: oameni în baruri, oameni în aeroporturi, care se opresc din ce au de făcut şi privesc lung şi grav monitoarele.
Şi totuşi, în ciuda acestor multe aşteptări înşelate, The Insider este unul dintre cele mai bune filme americane ale anului trecut. Un film care, în ce mă priveşte, îl transformă pe recent-oscarizatul American Beauty într-un "outsider" pentru cursa top ten-ului anual, dar care, pentru a nu ne îndepărta prea mult de la "subiect", nu e cu mult diferit de ceea ce regizorul Michael Mann a mai făcut pînă acum.
O clipă am fost chiar tentat să las titlul acestui articol în engleză: "All the Mann's Men". Nu atît pentru că voiam ca trimiterea la filmul lui Pakula să fie mai transparentă, şi nici de dragul unei rime pe care mulţi ar găsi-o gratuită, ci pentru că filmele lui Mann sînt, aproape fără excepţie, tot atîtea "dueluri" între bărbaţi. Dueluri la capătul cărora nu există decît un învingător. Bărbaţi care, de cele mai multe ori, nu sînt de aceeaşi parte a baricadei, dar care sînt, fiecare în parte, fascinaţi de personalitatea complexă a celuilalt: amintiţi-vă numai de memorabila înfruntare dintre Al Pacino şi Robert de Niro în Heat (Obsesia, 1995).
The Insider face, oarecum, excepţie de la acest ritual. Fiecare dintre cei doi protagonişti e într-un duel cu o "maşinărie" mult prea puternică (Industria Tutunului, respectiv Televiziunea), care sfîrşeşte prin a-i doborî deopotrivă. Dar e reconfortant să vezi că, într-o Americă în care marile corporaţii sînt mînă-n mînă, există încă oameni care cred în cauza ta şi care îţi pot întinde o mînă de ajutor, cu riscul de a rămîne ei înşişi "infirmi".
Nici Pacino nu mai e acelaşi actor cabotin din Heat, unde dădea din mîini ca un semafor încins, nemaiostenindu-se să-şi filtreze isteria. Într-un rol care ar fi putut da apă la moară regretabilelor lui excese (producătorul TV care-l convinge pe Wigand să vorbească în faţa camerei, pentru ca superiorii lui să interzică difuzarea emisiunii), el e incredibil de sobru şi de interiorizat. Dar nici Pacino, nici Christopher Plummer (în rolul delicios de alunecos al veteranului prezentator care cedează presiunilor de sus pentru că nu vrea să intre în istoria Televiziunii drept cel care "a ruinat CBS-ul"), nu reuşesc să umbrească remarcabila performanţă a lui Russell Crowe (Jeffrey Wigand). O performanţă nuanţată, atentă la detalii (cum ar fi ticul nervos al personajului), care exprimă nesiguranţa, năuceala, teama, vertijul, paranoia, tristeţea şi - finalmente - însingurarea lui Wigand.
Deşi scenariul (co-scris de Mann şi Eric Roth) îşi permite un perfect justificat face-off narativ care, în cea de-a doua jumătate a filmului, îl aduce în prim-plan pe Bergman-ul lui Pacino, Wigand rămîne însă un (anti)erou extrem de pregnant. E şi normal, de vreme ce aparatul lui Mann şi al operatorului său fidel, Dante Feretti, are, ca şi Heat, percutanţa şi precizia unui microscop. Actorul joacă, de cele mai multe ori, "de la gît în sus" (vezi şi imaginea de pe afiş), în prim-planuri care fac vizibil fiecare por şi care accentuează izolarea personajului său. Aceluiaşi unic stil vizual îi datorăm cîteva dintre cele mai frumoase şi mai stranii imagini din întregul film. Mann vede lumea cînd ca o plasă din care nu poţi scăpa (scena nocturnă de la terenul de golf), cînd ca pe un ecran pe care proiectează dilatat psihologia personajelor. La un moment dat chiar, Wigand stă într-o cameră de hotel, iar în spatele lui, peretele tapetat cu o imagine paradisiacă pare o fereastră către o lume luminoasă, dar inaccesibilă. Imaginea începe să se scurgă şi, graţie unui spectaculos "morphing", Crowe devine spectatorul Paradisului familial pe care l-a pierdut în momentul în care s-a decis să spună lumii Adevărul. Este o superbă scenă imaginară care ne face să uităm că filmul e inspirat de un fapt real, relatat de revista "Vanity Fair" într-un articol intitulat "Omul care ştia prea multe". Dar dacă ceva e prea mult în acest film a cărui durată (157') vă poate pune răbdarea la încercare, aceasta e, eventual, muzica Lisei Gerrard de la "Dead Can Dance". Deşi precedente există (vezi China Syndrome al cărui subiect îl împărtăşeşte), nu m-aş încumeta să-mi imaginez cum ar fi arătat The Insider fără muzică!