Pe 4 noiembrie 2025, Teatrul Excelsior a fost loc de oftat pentru spectacolul Of Of Of :(, regizat de George Zamfir și scris de Alex Gorghe. În sfârșit avem o abordare a subiectului bolilor mintale în teatrul românesc care nu portretizează într-un mod tragic personaje care deseori nu corespund realității și care nu romantizează greutățile prin care trece o persoană care luptă nu doar cu tulburarea, dar și cu stigma impusă de societate.
Abordarea nu este una convențională, perspectiva din care este explorată tema e cea a unui centru de suport pentru persoanele care stigmatizează persoanele cu tulburări, care ar trebui să treacă prin procese lungi de introspecție, consemnare, constatare și ascultare reciprocă pentru a conștientiza cu ce au greșit atunci când au stigmatizat o persoană cu o tulburare mintală. Ironia cu care se tratează o problemă socială reală facilitează înțelegerea gravității ei. Râzi în sală, dar pleci acasă cu întrebări și poate chiar cu un soi de furie față de lipsa de acțiune și de soluții la nivel sistemic.
Personaje diverse, dar construite cu acuratețe după tipare umane cu care suntem cu toții familiari, își dau întâlnire la un centru de suport și consiliere care nu are de fapt nici un/o consilier/ă. Deși acest detaliu îi contrariază pe beneficiarii centrului, exercițiul de a încerca să-și fie consilier propriu este extrem de util în lupta cu stigma internalizată. O polițistă exigentă (Ana Maria Codiță), un tip cu un comportament designat să impresioneze fetele, deși mai mult le sperie (Mihai Trăsnea), și un cuplu de părinți care au venit tocmai din Pipera, Viorel și Viorela (David Drugaru și Valentina Moghină), se ascultă reciproc, încercând să nu îl judece pe cel care retrăiește momentul în care a stigmatizat pe cineva cu o tulburare mintală / o persoană neurodivergentă. Interacțiunea comică dintre personaje nu se rezumă la a satiriza unele nuanțe ale personalităților lor, relevă și deficiența de sinceritate cu care ne confruntăm în prezent. Ezitarea de a recunoaște cu ce ai greșit și dificultatea de a avea încredere în celălalt indică cât de mult e nevoie de dialog și deschidere în asemenea momente, căci poate că ascultându-l pe celălalt, putem deveni capabili să vedem ce e greșit în noi.
Ideea de a construi un centru de suport pentru oamenii fără nici o tulburare, în loc de a oferi acest spațiu celor care se confruntă cu boli psihiatrice poate fi o trimitere subtilă la ideea că statul, în ignoranța sa, îi ajută tot pe cei privilegiați în loc să își îndrepte resursele către grupurile vulnerabile care au cel mai mult nevoie de acest ajutor și de aceste spații care să le ofere sprijin și siguranță. Sau poate că e o invitație la "conspectarea" și "constatarea" propriilor noastre comportamente contradictorii și a inconsecvențelor în atitudinile noastre față de persoanele neurodivergente și cele cu tulburări mintale. E un exercițiu extrem de sănătos să îți analizezi comportamentul retroactiv și să poți recunoaște că nu ai avut dreptate și că ai comis o mare greșeală. Și atunci poate că responsabilizarea noastră va fi un prim pas spre destigmatizare. Dacă nu avem o strategie de combatere a acestor prejudecăți la nivel de societate, nu trebuie să respingem ideea că totuși putem face ceva la nivel individual.
După primul grup de stigmatizatori vine al doilea: Carla, o profesoară care și-a pierdut jobul în urma stigmatizării unui adolescent cu autism, Carina, fiica unei mame cu tulburare bipolară și un unchi care pare tăcut, dar ascunde furie față de nepotul lui cu o tulburare de comportament, rezultată în urma consumului de droguri. A doua sesiune de auto-terapie mi s-a părut mult mai intensă, cu povești complexe și pline de tensiune, momente de pierdere a controlului și de blamare reciprocă. Aici poveștile relatate ridică mai multe dileme și întrebări: nu e oare eugenie să le interzici persoanelor cu tulburări psihiatrice să facă copii? Dar cum rămâne cu sănătatea mintală a copilului care crește cu un părinte disfuncțional? În altă situație te poți întreba cum să ceri ajutor sau tratament, ca persoană cu o asemenea tulburare, dacă recunoașterea diagnosticului îți va limita șansele să te angajezi? Din ce ar mai trebui să trăiești?
Finalul spectacolului șterge temporar gustul amar lăsat de poveștile dureroase amintite de personaje. Centrul de sprijin pentru persoane care stigmatizează persoane cu tulburări mintale se transformă în bazin de înot, așa cum recent unii politicieni din capitală voiau să transforme un spațiu de teatru educațional într-un mare bazin de înot. Poate că e mai mare nevoie de olimpici la înot, decât e nevoie de educație în privința problemelor sociale. Până la urmă e o comedie, dar nu știu cât mai putem râde la astfel de probleme.
Spectacolul Of Of Of :( ridică niște întrebări la care nu suntem pregătiți să răspundem, dar care pot iniția o discuție extrem de necesară, despre cât de mult ajută statul oamenii vulnerabili și cât de înțelegători suntem noi ca indivizi pentru a-i ajuta să ducă o viață normală, lipsită de prejudecăți și marginalizare. Accesul la servicii de psihoterapie rămâne un privilegiu în România, iar un diagnostic de tulburare psihiatrică se simte ca o sentință.
Dacă simți că ai nevoie de ajutor psihologic specializat, poți consulta harta specialiștilor care colaborează cu Casa Națională de Asigurări, oferă reduceri pentru studenți sau persoane cu venituri reduse, inițiată de Mental Health for Romania.