Coregraf și trainer: Paula Moldovan (Alla)
Dansatori: Astrid-Iris Boală, Emilia Marchiș, Daria Șandru, Elena Siladi, Petra Traistă, Paula Moldovan / Voice actor: Georgiana Cristurean
Scenografie: Denisa Berceanu / Muzică originală: Radu Dogaru / Coordonare artistică: Salomeea Rusu
Asistență de coregrafie & management de proiect: Alexandru Hegheduș / Consiliere psihologică: Georgiana Maier / Sound design: Francisc Mihai Matei / Foto / Video: Ioana Groza Pop / Comunicare, background text & PR: Alberto Păduraru
Echoes of a Child a avut multiple iterații prin țară: Cluj, Zalău, Sibiu, Ocna Mureș. S-a perindat astfel în pași de dans, deschis către publicul de toate vârstele, un produs necesar de radiografiere socială a comportamentelor umane, transfigurate într-o dimensiune motrico-poetică. Cu un schelet narativ în spate, configurația elementelor de mișcare a putut fi privită ca o dezvoltare lină, naturală, a unei conștientizări despre propriile corpuri și simțire. Tot așa cum și relațiile cu (de altfel puținele) elemente de scenografie / obiecte au devenit mai degrabă expresia unor prelungiri de stare sau de siluete, într-un fel funcțional și bine calibrat.
Desigur, într-un astfel de spectacol, emploi-urile nu sunt canonizate, ca în teatru, dar există mereu un raport al experienței: fiecare arhetip uman este reprezentat dublat, cele două personaje fiind corespondentele vârstelor sale de referință: copilărie versus vârsta adultă.
Aici intervine structura cvadripartită a spectacolului, venită cumva să liniștească infinitatea de posibilități și de combinații între aceste tipare, prin ordonarea lor:
Actul I (Cunoașterea personajelor adulte și problemele lor. Fiecare personaj reprezintă un tip de atașament nesigur)
La intrarea spectatorilor, adultele au momente individuale, singure, intime, în care pot exista elemente din care să intuim tipul de atașament nesigur. Spectatorul se simte ca și cum ar fi intrat în camera cuiva care nu știe că este privit.
La începutul primului act se lasă întuneric. Toate dansatoarele sunt în spațiu. Lumina se plasează individual pe fiecare moment în parte. Actul se desfășoară cu 3 personaje principale cu probleme de atașament, cele patru tipuri existente: evitant, anxios, dezorganizat, securizant. Fiecare moment se termină relativ brusc, lumina se mută pe altă dansatoare, lăsând problemele lor în aer, fără deznodământ.
Scena I: Atașamentul evitant
Moment individual: Intră în cameră. Se aude sunetul de ușă. E singură acum. Vedem trecerea de la tensiune la distanțarea emoțională, apoi e sugerată frica de abandon și autoapărare, întoarcere către sine, negarea și controlul, care se transformă în spălare de vinovăție și abandonul sentimentelor.
Elemente coregrafice: contradicție între mișcări rigide și fluide, blocaje și eliberări, simboluri ale distanțării (contradicție între dorință de conexiune și autoconservare). Obiectul folosit în acest act este o pernă.
Scena II: Atașamentul anxios
Moment individual: Se deschide cu dansatoarea în fața trollerului deschis și se urmărește confuzia și incertitudinea acesteia, controlul și dorința de a anticipa (împachetarea), dezorganizare și nesiguranță (supraaglomerarea bagajului cu foarte multe obiecte, grabă, un haos în care tot mută obiectele dintr-o parte în alta), căutarea unui sens și a unei confirmări externe (verificarea obsesivă a obiectelor din bagaj).
Elemente coregrafice: instabilitate ritmică și gestuală, frica de abandon și nevoia constantă de aprobare, repetiții și reflexivitate (mișcările devin din ce în ce mai repetate și reflexive, un semnal al anxietății crescute), folosirea pe tot parcursul coregrafiei a unui geamantan.
Scena III: Atașamentul dezorganizat
Moment individual: Traiectoria mișcărilor ei e impulsivă, încercând să evadeze din propria minte. Confuzie identitară. Căutare de sine. Conflict intern. Criză și distorsionare a percepției de sine. Încercarea de reconectare.
Elemente coregrafice: fragmentare, mișcări întrerupte, îngheț total al corpului, mișcare distorsionată, haos, suspensie și introspecție, mișcări fără direcție clară, obiect: bluză cu mâneci foarte lungi.
Mai departe, în actele viitoare se configurează și momente de grup, într-o structură liniară clasică, fără să fie alterată cronologia. Adultul și copilul pleacă dinspre o identitate comună spre separare, conflict și conștientizare, urmată de o nouă formă de apropiere exersată.
Tensiunea momentelor coregrafice e susținută de muzica originală semnată de Radu Dogaru, iar în universul sonor al spectacolului intră și vocea Georgianei Cristurean, care dă glas unor elemente textuale ce traduc conversații cotidiene transfigurate, din care se pot observa tiparele specifice de atașament. Baza de text se îndepărtează de granița cu liricul, de această dată mișcarea e cea mai apropiată de poezie în ceea ce ne este dat să privim.
Dată fiind seriozitatea și caracterul teluric al temei abordate, consilierea psihologică în cadrul proiectului, asigurată de Georgiana Maier, a fost un liant perfect către ideea prezentării noțiunilor cu responsabilitate.
Într-o lume a relațiilor, fiecare copil învață mai întâi să iubească și să fie iubit din brațele celor care îl cresc. Din felul în care este privit, atins, ascultat sau ignorat, se conturează o hartă interioară: cum mă raportez la ceilalți? Cum mă raportez la mine? Această hartă, odată desenată, însoțește copilul în drumul lui spre maturitate, uneori ca o busolă sigură, alteori ca o furtună.
Atașamentul evitant
În copilărie, cel cu atașament evitant învață devreme că nevoile sale emoționale nu sunt importante sau că sunt o povară. Poate părea "cuminte", "independent", "ușor de crescut". Plânge puțin, cere puțin. Dar liniștea lui e o tăcere care doare. A învățat să nu deranjeze, să nu mai bată la o ușă care nu se deschide.
Ajuns adult, el păstrează aceeași strategie. În relații, devine distant, mereu cu un pas în spate. Apropierea îl sufocă, vulnerabilitatea îl neliniștește. Iubirea o simte, dar o ține în buzunar, ascunsă, ca pe un lucru fragil pe care se teme să îl arate. Pentru ceilalți, pare rece, dar înăuntrul său e doar teama de a nu fi respins din nou.
Atașamentul anxios
Copilul cu atașament anxios a crescut într-o lume în care iubirea exista, dar nu era predictibilă. Uneori era îmbrățișat, alteori ignorat; uneori lăudat, alteori certat fără explicații. Astfel, el a învățat să stea mereu cu ochii pe adult: "Mă iubește acum? Dar acum? Dar acum?" Nevoia lui nu e de afecțiune, ci de certitudine.
Adultul cu atașament anxios iubește cu intensitate, dar cu teamă. Se agață. Își verifică partenerul, îi caută semnele, întreabă din nou și din nou: "Mă iubești cu adevărat?" Orice distanță îl sperie, orice tăcere îl zguduie. El nu vrea să controleze din egoism, ci din frica de a nu pierde.
Atașamentul securizant
Copilul cu atașament securizant crește în brațe sigure. Știe că atunci când plânge, cineva va veni. Că atunci când greșește, cineva îl va îndruma, nu îl va rușina. Învață că nevoile lui sunt legitime. Că apropierea e sigură. Că lumea nu e un loc ostil, ci un teren de explorare.
Ca adult, el știe să iubească într-un mod cald și stabil. Își exprimă emoțiile firesc, fără teamă și fără dramatizare. În relații, oferă spațiu și se apropie în mod natural. Nu caută perfecțiunea, ci conexiunea. Și pentru că are încredere în el și în ceilalți, poate repara, discuta, negocia, fără să fugă sau să se agațe.
Atașamentul dezorganizat
Copilul cu atașament dezorganizat trăiește o confuzie dureroasă: aceeași persoană care ar fi trebuit să îi ofere siguranță a fost, uneori, sursa fricii. Iubirea și pericolul se amestecă în același loc. El nu știe când să se apropie și când să se apere. Învață că lumea este imprevizibilă, iar corpul său trăiește mereu în alertă.
Ca adult, trăiește dilema unei inimi împărțite: "Vreau să fiu aproape, dar apropierea mă rănește." În relații, poate oscila între intensitate și fugă, între dependență și închidere bruscă. Nu pentru că nu vrea iubire, ci pentru că nu a învățat niciodată cum se simte siguranța în iubire.
Fiecare dintre aceste tipuri nu este o condamnare. Sunt doar începuturi. Hărți desenate devreme.
Iar hărțile pot fi rescrise: cu blândețe, cu înțelegere, cu relații bune și cu timp.
Spectacolul Echoes of a Child, realizat de Orpheum Community este o transfigurare motrico-poetică a funcționării ca persoană în societate, urmărind o dezvoltare centrată pe tipurile de atașament, atât la vârsta adultă, cât și în copilărie. Punctul forte al spectacolului de față mi se pare că este încurajarea unei dialectici a vârstelor (chiar dacă nu á la Dimov): punerea față în față, în aceleași situații, a unei instanțe copil și a uneia adult. Și îmbinarea lor cu grijă, cu ritm, control perfect și foarte multă delicatețe.
(foto Ioana Groza Pop)