Anul acela chiar a fracturat cumplit lumea, dar, ca în fraza de mai sus, în poveste intervine abia într-un târziu. Mai întâi e despre omul dintotdeauna, dincolo de orice forma de organizare. Iar Dumitru Acriș a construit spectacolul Morfina, producție a Teatrului Dramatic Elvira Godeanu, din Târgu Jiu, tocmai cu elemente ce traversează epocile.
Adept al spațiului gol, nici nu-i lasă spectatorului ocazia să se agațe de vreun reper temporal. Tocmai spre a înlesni concentrarea pe miezul poveștii. Altfel, desigur, scenografia nu e deloc absentă, pentru a sprijini povestea. De data aceasta Șteff Chelaru a pus imaginația în slujba spectatorului, care "vede" tot ce ține de materialitatea spațiului în care este purtat. Iar Dumitru Acriș a reușit acum, parcă mai apăsat decât la precedentele, un spectacol în care lumina și ceea ce numim universul sonor să fie mai pregnante, lor alăturându-li-se, desigur, imaginile actorilor, sunetele vocilor acestora, remanente mult timp după cortina de final.
Începând cu începutul, unul ca o formulă de poveste: sosirea unui tren, aducând în scenă eroul. Lumea de pe un peron de gară, siluete mai mult sau mai puțin agitate, din cauza vremii și a vremurilor - coregrafia se remarcă de-a lungul întregului spectacol! -, în haine exclusiv întunecate, lăsând doar chipul la vedere. Coagularea unui grup aidoma unui cor, cântecul lor, ca din alt timp și din alt spațiu, reprezintă un detaliu de localizare, undeva în Rusia. Numele rusești ale personajelor pot fi asumate precum în versul sorescian, pentru că trebuiau să poarte un nume. Altfel, un spital e un spital oriunde. Pe scenă e unul ce-și așteaptă medicul.
Locomotiva e simbolică - aceea cu abur încă mai durează ca imagine - iar farurile ei frontale, augmentate, dinspre adâncul scenei spre public, au devenit, pentru mine, un liant. Mai întâi, cu Anna Karenina al lui Acriș la Teatrul Mic, ca și cum abia am ieșit din acea poveste spre a intra în alta. Apoi a fost amintirea altui tren, din Undeva la Palilula, filmul lui Silviu Purcărete, care, în altă cheie, aducea un alt medic în altă lume. Bulgakov a scris în baza propriei sale experiențe la început de carieră. Imaginea unui tânăr sosit într-un capăt de țară - și ce întinsă țară e Rusia! - își cere, aparent, de la sine actorul. Vlad Fiu este ideal, cu aspectul său adolescentin, ingenuu. Și face un rol excepțional pentru că trece prin toate stările suferinței fizice și psihice, până la degradare. Este în mare parte prezent pe scenă, supus unui efort fizic și comportându-se aidoma celui chinuit de gânduri și de spasme.
Într-un interviu mai vechi, Dumitru Acriș insista pe cerința ca actorii să nu joace, ci să existe, pur și simplu, cu toate caracteristicile personajului. În producția de la Târgu Jiu asta se vede cu prisosință, fiecare actor reușind să fie, nu să interpreteze. De data aceasta, fără excepție, distribuția este la înălțime. De aici consistența relațiilor din poveste, de aici densitatea din scenă.
La sosirea, amprentată de entuziasm, a tânărului doctor, Serghei Vasilievici Poliakov, asistenta Anna Nikolaevna îi aprinde o țigară. Este un gest simbolic, revelat mai târziu. În dramatizarea lui Acriș, ea este personajul cel mai echilibrat, iar Ioana Flora îl face mai pregnant.
Tripleta principală este completată cu Anatol Lukici, felcerul întruchipat de Sandu Mustățea, primul rol memorabil în care îl văd. Teoretic, ei sunt într-o aceeași echipă în privința temei acestui spectacol. Prin ei ajungem să reflectăm la gestionarea durerii.
Primul nivel este cel al felcerului. El reprezintă primul contact bolnav-terapeut și acționează cu sânge rece, fără vreo evidență empatică, tăios - dar în limitele procedurilor sanitare - și atent la surprizele neplăcute ce pot apărea din nesfârșita ignoranță a oamenilor. Într-o scenă de început a ilustrării vieții de spital, spațiul gol ajunge să fie dominat de tărgile mobile, fiecare cu câte un corp - gândul insinuant al morgii - împinse de colo-colo de către felcer, într-un joc cinic. Ba chiar împinge câte una spre doctor, ca și cum i-ar arunca o minge: "prindeee!".
Te poți oripila de gesturile astea, dar te poți și gândi că un felcer are de-a face cu situații crude pe care, un om obișnuit nu ar suporta să le vadă, darmite să le și proceseze. Se aude limpede îndemnul "taie, doctore, taie!" și intrăm brusc în atmosfera terifiantă a spitalului, unde și operația e parte din cotidian.
Aruncat în nebunia spitalului, ca într-o mare învolburată, doctorul simte nevoia să-și adune gândurile. Intimitatea nu pare posibilă, deși își cere dreptul la solitudine cu glas răspicat. Reproșul "de ce ai intrat fără să bați la ușă?" mi-a amintit de Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal (Matei Vișniec / Slava Sambriș), altă producție de anvergură a teatrului din Târgu Jiu. Mizeria umană, fizică, e vizibilă doar într-un asemenea loc. Viața curge năvalnic - frumos și încordată din orgoliu - peste tot, doar în spital dai de concentrarea suferinței fizice. Disperarea este paroxistică. Un om - Sorin Giurcă - intră strigând cu tonul lui Richard III: "un doctor! un doctor!". Și, mai ales, auzim rugămintea de ultimă fărâmă de speranță: "doctore, fă ceva!". În fața asaltului disperat, adesea iluzionat - femeia care cere un leac pentru răceală, dar de fapt suferă de sifilis, interpretată tumultuos de Monica Sfetcu - felcerul e un filtru puternic. Căutând să se protejeze față de impetuozitatea inconștientă, contagioasă, felcerul apelează la o soluție spectaculoasă ca imagine, cu praful pulverizat ca o agheasmă.
Sunt limite ale structurii spitalicești, dar tânărul doctor nu o lasă să plece, în ideea că vor găsi o soluție de îngrijire și protecție. E, acolo, dubletul realismului felcerului și idealismul doctorului.
Impresionant este episodul cu mama disperată, interpretată de Mariana Ghițulescu. Refrenul paroxistic: "fă ceva!" și insistența pentru a face o minune. Apelul la un doctor venit, ca de obicei, târziu, uneori extrem de târziu. Și doctorul se încumetă să încerce o minune.
După reușita întoarcerii tinerei fiice din moarte (exuberanța Teodorei Constantin) mama are un emoționant discurs de recunoștință și, mai mult, de renunțare la viața de până atunci și dedicarea în a da o mână de ajutor salvatorilor medicali.
"- Ce zici? Pot să rămân aici și să am grijă de fetița mea?
- Inima.
- Asta e, doctore, inima."
E aici și o reflectare a pildelor evanghelice - eterna problema a omului: suferința trupului, luminarea unei conștiințe spre metamorfoza apostolică a multiplicării binelui.
Chipul Luminiței Șorop este efigia suferințelor depășite, cu lumina caldă în priviri, îmblânzind și cerberul felcer (Sandu Mustățea o îmbrățișează: "liniștește-te, măicuță").
Revăzând Morfina, am receptat mai puternic volumul strigătelor abundente... Este un dramatism sonor marcant, ca pentru o Vale a Plângerii. Acesta e mediul în care ajunge tânărul doctor. Și așa poți cugeta la aluatul din care se plămădește cel dedicat terapiilor. Poliakov face față cu brio tuturor încercărilor din spital. Impresionează profund și episodul nașterii cu complicații. Durerea mamei, strigătele unei tensiuni paroxistice, totul în întuneric, pentru a ajunge la lumină, cu bucuria primului țipăt al copilului. Experiența asta e cu totul inedită pentru tânărul medic. Nici recursul inopinat la cărțile de specialitate nu-l ajută prea mult. Simbolic, trei actori evacuează de pe scenă o seama de cărți căzute pe podea, cu T-urile, împingându-le până în fața scenei. Le-am căutat după spectacol, când spectatorii au plecat, cărțile zăceau în spațiul dintre primul rând și scenă. O imagine dublă, în spectacol și după, tulburătoare, despre limitele cărților în fața nesfârșitelor surprize ale vieții și, secundar, despre tratamentul aplicat, uneori, izvoarelor de cunoaștere, fie ea și incompletă.
Fiecare caz e o provocare, doctorul are har și se dedică terapiei de fiecare dată. Mereu sub presiunea timpului, a condiționărilor severe. Până la epuizare, într-un halou de disperare. Cine poate rezista?
E de reascultat tonul Ioanei Flora, cu care îi vorbește medicului după rezolvarea unui caz. "V-ați descurcat foarte bine" - și e acolo și apreciere și îngăduință și căldura etern feminină. Prima dată, îndepărtându-se pentru a-l lăsa să se odihnească, se întoarce, ridică un braț și percepem ca real gestul de a-i arunca un leac miraculos împotriva epuizării. Este gestul fatal. Căderea din paradis, ivită din îngrijorarea vizavi de slăbiciunea lui. O slăbiciune inevitabilă, chiar și de n-ar fi suta de pacienți.
"- Doctore, trebuie să mănânci ceva...
- Noi acordăm fiecăruia cinci minute...
- Nu vrei să mănânci? Nu vrei să dormi?
- Crezi că nu vreau să dorm?"
Și grija ei devine un balans între maternal și drăgăstos. Sunt, în fapt, doi suferinzi din dragoste. Despre drama lui aflam din evocări dar și din imaginile de pe scenă. Gia Enache apare de câteva ori în poveste, într-o coregrafie cu gesturi mecanice, uneori ca niște fulgere scurtcircuitând trupul doctorului, aidoma unei năluci într-o obsedantă poveste. Vlad Fiu este trestie în vânt în curentul iscat de acea nălucă. Cade secerat, e ridicat de Ioana Flora.
Sunt puține momente în care cei doi discută, ca doi călători osteniți, cu "bagajul" unui trecut amoros. Al Annei Nikolaevna, cicatrizat. "O femeie a iubit un bărbat, într-o zi el a spus ca nu mai poate și a plecat liniștit". E o secvență în care se întretaie replicile lor, fiecare depănând propria poveste.
"- Aici mi-e rău, mă duc la oraș și acolo mi-e și mai rău. Mă-ntorc din oraș și aici dau în depresie.
- Și ea nu știa ce să facă cu iubirea aia, cu dorul ăla, cu durerea aia... Era o durere aproape fizică.
- Știu, știu că e nedrept să te năpustești asupra unei femei doar pentru că te-a-nșelat...
- A mers prin pădure cu orele, cu zilele, ca să anestezieze totul... și n-a fost ușor.
- Un tânăr medic a iubit o cântăreață tânără, ea nu l-a mai iubit, l-a-nșelat cu cineva mai în vârstă și-a plecat.
- Și-n locul iubirii aceleia a rămas ceva sec. Un gol și un gând secret: să nu mai iubească niciodată. O resemnare."
Când nu e o boală, ceea ce macină este dragostea neîmpărtășită. Episodul doctorului cu soția sa este răscolitor prin amarul revărsat din replica fiecăruia. Întunecarea lui, vorbele ei cu tăișul adevărului... De n-ar fi fost cele văzute până atunci, Poliakov n-ar fi stârnit decât revoltă pentru blocarea într-o prostească percepere a vieții lor de cuplu.
"De când nu mi-ai mai adus tu o floare? De când nu m-ai mai scos la o plimbare în parc?"
Ei bine, acestea sunt condițiile date. Doctorul Poliakov devine morfinoman - morfinist, cum zice, într-un elocvent discurs explicativ, didactic, Sandu Mustățea. Durerile și le alină cu doza administrată tot mai des. E un timp în care munca lui nu are de suferit, mâna care operează nu tremură, mintea care stabilește remediile nu dă greș. Dar erodarea avansează. Anna Nilkolaevna are momentul ei de culpabilizare: "Oricum, nu pot să-mi iert că ți-am dat prima dată. Nu-mi pot ierta". Și totuși, dincolo de rațiune, a fost empatia, a fost sentimentul de duioșie în dorința de a repune pe picioare un om atât de istovit. În spectacol, Acriș alege ca Anna Nikolaevna să nu se lase ispitită de a vedea, la rândul ei, ce-l atrage pe doctor să mai vrea o doză și să regrete chiar prima pe care i-a dat-o, nu de la a doua, considerată decisivă pentru dependență. Fondul este, însă, al alegerii terapiei durerii. Adecvarea soluției pentru un tip de pacient și altul.
Cum ajunge doctorul, vedem în ultima parte a spectacolului. Căderea fizică și morală în scene în care albul terapeutic devine alienant, rigorile de spital capătă asprimea ospiciului. Vlad Fiu se arată tot mai pierdut: "sunt degenerat, încep să mă dezintegrez moral". Se vede în privirea lui, se vede în convulsii și în unduirea de frunză în vânt a trupului. Se resimte în scenele violente în încercarea de dezintoxicare, în disprețul cu care e privit un asemenea dependent.
Sunt inserate tablouri poetice, proiecții și universul sonor, dansul cu Anna, pentru ca apoi să revedem trupul inert în cărucior.
Avem, la un moment dat, replica: "Doctore, trebuie să vă spun ceva. A început revoluția". Este singura indicație istorică. Semnificativă, desigur, dar nu doar pentru o plasare undeva în trecut. Dependența de utopie nu s-a oprit undeva, în ciuda nenumăratelor dovezi nu atât de imposibilitate, cât de suferință revărsată peste ceea ce s-a dorit a se vindeca. Ideologia care a dus la o dependență de amăgire a simțurilor, a rațiunii, a lăsat urme, poate să lase pe mai departe. Dar continuă să fascineze, așa cum "morfina" continuă să atragă, ispitind până la nivelul acceptării dozelor mici de narcotice ușoare.
În ultimul segment al spectacolului avem metafora istorică. Sorin Giurcă este întruchiparea unui conducător - indiferent de regim - bine înfipt în centru, poruncind unei făpturi sensibile. Gia Enache este ceea ce poate fi artista de care s-a despărțit Poliakov, poate fi orice persoană care cade victimă regimului. Conducătorul cinic, cu sacou și doar în chiloți, sugerând violul și cinicul joc al iscodirii și al cererii de supunere... Victima trebuie să alerge tot mai repede de jur împrejur, cade, se ridică, răspunde unui tir de întrebări de anchetă. Sunt întrebări ce dau frisoane și azi. Jocul de-a revoluția, mereu violentă, mereu fanatică, mereu lovind inocenții.
Personajul lui Giurcă rostește cu ton ce nu admite replică, de judecător absolut: "Deci, în opinia dumneavoastră, poporul este întunecat, sălbatic și nenorocit. De ce susțineți că suntem la limita începerii celui de-al treilea război mondial? Susțineți că totul este împărțit în două părți, în bine și rău, [...] Dumnezeu și diavol, iar ambii sunt neputincioși față de ceea ce se întâmplă". Este o aducere la prezent, în nebunia în care mase mari de oameni se exclud reciproc, deși adevărul este, totuși unic, doar că mai subtil coagulat în forme complexe. Iar primitivismul își face loc printre oameni, alungând bunul simț, logica, evidențele științifice și principiile umaniste.
Când replicile se duc spre apăsarea ideologică, subliniat a epocii comuniste, conducătorul îi cere artistei să spună o poezie patriotică.
"- Spune-mi ceva despre partid:
- Iubit partid / Oriunde merg, în tot ce simt, alături ești, iubit partid."
Iar replica scurtă a conducătorului declanșează râsul, de n-o fi strepezit pentru unii:
"- Aur!"
Apoi cere un cântec patriotic - aceeași factură - pentru ca, sporind presiunea amenințătoare, să ceară un cântec de leagăn. Vocea ei, duioasă și tristă, ca prefigurând viitorul și cu un fir de speranță: "Și te culcă și adormi / Până mâine-n dalbe zori".
Sunetul din boxe mărește presiunea prevestitoare de rău, acutele disperării, cuvintele dispar și împușcătura seceră, simbolic, cuplul: artistă-doctor. Gia Enache și Vlad Fiu cad sincron, cu aceeași înclinare a corpurilor, pentru ca pe fondul luminii sângerii care a dominat scena, să ningă cu petale roșii.
Durerile au fost uitate doar o clipă. De încetat deplin, doar dincolo de viață.
(foto: Albert Dobrin)