Nu știi dacă ai nimerit la o petrecere unde amfitrionul stă în capul mesei sau la un priveghi în jurul unui catafalc încă gol. Miroase a moarte, mai mult decât a viață. Te vezi în oglinzile care împodobesc spațiul și te întrebi ce cauți acolo, nu cumva ești un intrus, nu cumva ești prins într-o capcană. Muzica se prelinge printre flori roșii și negre, tulburând tăcerea. Ne așteaptă privindu-ne pe fiecare. Și, deodată, tânărul fermecător cu ochi scânteietori vorbește, cu noi vorbește, nouă ni se adresează aspru, imperativ, acuzator. El este Lord Alfred Douglas, Bosie, un Bosie trezit la realitate, la propria realitate. În spatele portretului dur pe care îl creionează, lasă să se întrevadă un Bosie rănit, zdrobit de propriile traume familiale, un Bosie cu toate semnele unui narcisism fragil, cu excesiva preocupare pentru sine, lipsa empatiei, nevoia de validare continuă, incapacitatea de a recunoaște greșeli și o dispoziție furioasă ori de câte ori realitatea îi contrazice voința.
Iubirea dintre Oscar Wilde și Lord Alfred Douglas, așa cum se dezvăluie în scrierea De Profundis, este una dintre cele mai fascinante și mai tulburătoare povești ale literaturii moderne. Scrisoarea pe care Wilde o scrie în închisoarea din Reading Gaol este simultan, confesiune, act de acuzare, rugăciune și operă literară. Manuscrisul lui De Profundis are o istorie complicată. Textul ia forma unei lungi scrisori pe care Wilde i-o adresează din închisoarea Reading lordului Douglas și care conține dezvăluiri incomode din timpul relației celor doi, dar și învinuiri mai mult sau mai puțin directe legate de comportamentul acestuia după încarcerarea autorului. Scrisoarea ar fi trebuit să îi parvină lordului Douglas, însă acesta nu recunoaște că ar fi citit-o sau ar fi știut de ea (mărturisire făcută în cartea Oscar Wilde and myself pe care o publică in 1914). Lordul Douglas încearcă să nege orice relație și implicare în decăderea lui Oscar Wilde și reacționează de fiecare dată când se fac astfel de aluzii, inclusiv intentând procese, cum este și cel din 1912 împotriva lui Arthur Ransome, autorul cărții Oscar Wilde: a critical study. În urma procesului din 1912, Arthur Ransome nu mai are voie să includă în cartea sa pasaje din De Profundis și nici nu mai are acces la textul original al scrisorii. Din 1905, De Profundis cunoaște mai multe ediții, toate incomplete până în 1962, când textul integral apare împreună cu alte scrisori sub titlul de The Letters of Oscar Wilde, ediție îngrijită de Rupert Hart-Davis, care studiază manuscrisul de la British Museum unde fusese predat de către Robert Ross, cerând să nu fie publicată decât peste 50 de ani, deci o parte importantă a textului scris la Reading rămăsese necunoscută contemporanilor.
Totul pornește dintr-o sintagmă încărcată de suferință: De profundis clamavi ad te, Domine - "Din adâncuri am strigat către Tine, Doamne". Psalmul de pocăință 129/130 a fost numit în latină De Profundis de la cuvintele inițiale "Dintru adâncuri am strigat către Tine Doamne". Împreună cu psalmistul, participanții manifestă încrederea în bunăvoința lui Dumnezeu care se apleacă asupra tuturor cu darul milostivirii: "Dacă te-ai uita la fărădelegi Doamne, Doamne, cine ar mai putea rămâne în viață? Dar la Tine aflăm iertare, Dumnezeul lui Israel". Suntem avertizați că banul și obsesia bogăției sunt un obstacol insurmontabil pe calea mântuirii. În aceste cuvinte se află, condensată, nu doar starea lui Wilde, ci însăși esența relației sale cu Bosie: o cădere în adânc, o coborâre în întuneric, un strigăt de disperare și, paradoxal, foame de lumină.
Spectacolul lui Răzvan Mazilu sublimează relația celor doi construită pe tensiunea între frumusețe și distrugere. Wilde, aflat în plin apogeu al carierei, intră în viața lui Bosie cu o vulnerabilitate pe care nu o cunoaște pe deplin. Este atras de tinerețea angelică a tânărului aristocrat, de farmecul și lumina lui. Dar ceea ce vede în Bosie este, în mare parte, o proiecție: un ideal estetic, o promisiune, un Dorian Gray al realității. Pe măsură ce relația avansată, devine evident că frumusețea lui Bosie nu este doar o sursă de inspirație, ci și un instrument de manipulare și control, de posesie. În paginile scrisorii, Wilde descrie cum Bosie îi dictează programul, îl atrage în extravaganțe financiare, îl subjugă prin criză de furie, gelozie și orgoliu. Wilde suportă, cedează, explică, se justifică. În psihologia modernă, am vorbi despre o dependență afectivă profundă, alimentată de nevoia lui Wilde de a proteja, de a fi necesar, de a fi iubit. Bosie, pe de altă parte, este un tânăr crescut sub umbra unui tată autoritar, un suflet încă neșlefuit. Această dualitate Bosie-victimă și Bosie-agresor îl dezorientează pe spectator care oscilează între compasiune și revoltă, între înțelegere și acuzare în fața acestui triunghi fluid al vinovăției și al suferinței.
Spectacolul De Profundis, producție a Teatrului Stela Popescu, este găzduit de Muzeul Național de Artă din București, în sala cu oglinzi. Nu este vorba de o găzduire derivată din lipsa unei clădiri proprii teatrului, ci de adecvarea unui spațiu la un produs artistic rafinat și original. Scenografia Oanei Micu pare un tribut adus frumuseții decadente ce a guvernat destinul lui Oscar Wilde. O masă lungă, acoperită cu mătase roșie, devine axa unui univers în care pasiunea, rușinea, vanitatea și remușcarea se întâlnesc sub aceeași lumină filtrată de candelabrele împăienjenite. Florile negre și roșii artificiale miros a presimțiri sumbre. Întreg decorul se suprapune pe proiectul de viață și pe spiritualitatea celor două personaje surprinse între oglinzi unde realitatea pare să se multiplice. Costin Baciu alege surprinzător lumini reci, în contradicție cu spațiul restrâns de joc. Muzica, în fastul ei tulburător, îmbracă spațiul în falduri sonore, acompaniind mărirea și decăderea iubirii. Popularitatea fragmentelor muzicale alese (din Traviata de Verdi, Samson și Dalila de Saint-Saens, Carmen de Bizet), dar și ecletismul coloanei sonore (fragmente din opere combinate cu Annie Lennox, Dido's Lament) sunt fisuri în puritatea spectacolului.
La cele două capete ale mesei stau Oscar Wilde și Alfred Douglas, nu ca două personaje istorice, ci ca două versiuni imperfecte ale aceleiași tragedii. Wilde (Răzvan Mazilu) trezit din morți cu menirea de a-și spune povestea, pare efigia durerii unui om care a obosit de prea multă frumusețe. Douglas (Tudor Cucu-Dumitrescu), în schimb, iradiază o fragilitate ostentativă, apărată frenetic de cuvinte care, paradoxal, îl condamnă și îl absolvă deopotrivă. Actorul redă ambiguitatea personajului său, aflat într-o combustie interioară bine controlată de la mocnire la izbucnire. Insolența, aroganța tinereții personajului sucombă în fascinația pe care o resimte în fața ilustrului său prieten.
Coregrafia transformă iubirea într-o succesiune de gesturi esențializate, aproape ritualice. Wilde și Douglas sunt prinși într-o forță care îi depășește, în mrejele acelei iubiri devoratoare pe care niciunul nu a știut și nu a vrut să o tempereze. Tangoul celor doi, mustind de senzualitate, este un elogiu adus dandy-ismului și frumuseții nealterate de idei preconcepute. Mișcările pasionale sunt îmblânzite prin controlate doze de feminitate. Dansul devine un act de posesie: Oscar caută să-l prindă, Bosie scapă ca un Dorian care refuză să se lase pictat Momentul te duce cu gândul la unul dintre primele spectacole ale lui Răzvan Mazilu, Dama cu camelii, ca o dâră luminoasă de continuitate
Discursul coregrafic al lui Răzvan Mazilu amintește de afirmația lui Ludwig Wittgenstein: "limitele lumii mele sunt limitele limbajului meu". Răzvan Mazilu devine întruchiparea seducției asociată cu fascinația, uimirea, senzualul, nesiguranța, puterea, orgoliul perfecțiunii. Nu prin cuvinte se pun în mișcare mecanismele seducției, ci prin priviri nelumești, prin freamătul degetelor, prin adulmecări perverse, prin îmbrățișări hipnotice. Trezit din morți, retrăiește din nou iubirea cu aceeași intensitate letală. E sofisticat, e irezistibil, e demon cu surâs de înger, e înger cu ochi de demon. E conștient de cine este și de ce va urma. Se aruncă în gol, nu are nevoie de plasă de siguranță. Își urlă iubirea fără a avea nevoie de cuvinte. Gesturi lascive lasă în urmă tendințe nevrotice. Simțurile treze în fața revelației iubirii par palpabile. El simte enorm și vede sublim. Dacă momentele seducției, ale trăirii iubirii sunt redate doar coregrafic, odată cu căderea din iluzie, cuvintele însoțesc gesturile, iar Răzvan Mazilu reușește să păstreze o privire dublă asupra personajului său, fără a-l prezenta exclusiv ca victimă. Recunoaște, cu o sinceritate dureroasă, că a fost atras de această relație pentru că îl fascina nu doar frumusețea, ci și pericolul ei. Admite că a confundat dorința cu iubirea, estetismul cu adevărul, strălucirea cu fericirea. În esență, Wilde e acuză și se absolvă simultan: "Eu am permis", "Eu am alimentat", "Eu am continuat", spune el, dându-și seama că a participat activ la propria ruină. Dansul nu mai este un anima mundi, Cuvântul este repus în drepturi, simțurile cedează locul rațiunii. Doar că gestul, mișcarea și cuvântul nu se împletesc organic, se revoltă unul spre celălalt, însoțirea dintre cuvânt și mișcare atenuează emoția, rupe vraja în numele unui sincretism căutat în van. "Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă" (Ludwig Wittgenstein). Dansul, oglinzile, rememorările zilelor fericite, voluptățile arogante, prejudecățile spulberate, presentimentele sumbre, tragismul ascuns sunt materialele omogene ale unei construcții artistice baroce, în care suferința devine material estetic și instrument de cunoaștere. Ironia, strălucirea, masca dandy-ului, nevoia de adevăr și dreptate nu sunt suficiente pentru a explica viața și numai prin suferință poți descoperi adevărata profunzime.
"Dă-i omului o mască și-ți va spune adevărul", afirma Oscar Wilde. Spectacolul lui Răzvan Mazilu își propune să smulgă masca de pe obrazul personajelor sale, lăsându-le fără apărare. Trimiterile la povestea biblică a lui Salomee aduc în discuție erotismul vecin cu moartea. Dansul Salomeei implică frumusețe și violență, dorință și tabu, fascinație și repulsie, conflictul între morala abstinenței și voința de putere manifestată prin seducție. De la un duel al eleganței, seducția devine un joc mortal între doi bărbați condamnați de societate, dar și de propria lor vanitate.
Întorcându-ne la text, De Profundis, dar și poemul Balada închisorii din Reading, alături de cele două scrisori de protest trimise revistei Daily Chronicle au contribuit la actul decisiv privind reforma închisorilor din Marea Britanie. A mai durat, în schimb, aproape un secol până când fapta pentru care a fost încarcerat Wilde să fie dezincriminată literal și total în legislație. În 2017, postum și la mare distanță de la moartea sa, Oscar Wilde a primit oficial din partea guvernului Marii Britanii scuze pentru această nedreaptă și fatală condamnare. Cu ce rost? "Suferința este un singur moment lung. N-o putem împărți în anotimpuri. Putem doar să-i înregistrăm stările și să le consemnăm revenirea. Pentru noi, timpul nu avansează. Merge înapoi. Pare să se învârtească în jurul unui centru de durere."
(foto: Andrei Gîndac & Cosmin Kleiner Stoian)