Premisele poveștii de față, care va ataca frontal aceste întrebări și va îndrăzni chiar niște răspunsuri, nu par deloc încurajatoare. La prima vedere, pare că vei avea parte de o dramă familială din perspectivă feministă. Încă o versiune cinematografică a ce înseamnă să fii mamă singură, eroină care crește mai mulți copii în pofida ingratitudinii bărbaților, care nu o merită și care sunt destul de proști să o fi părăsit (de altfel, replica asta apare, exact așa, de vreo două ori în film).
Facem cunoștință cu Maria (Helga Guren, într-o partitură aproape solistică remarcabilă) care este o mamă tânără sexy și promițătoare, puternică, ce urmărește îndrăzneț un bărbat. Iar această introducere dominată de un ton pe jumătate de comedie romantică, ar fi putut fi completată de dominanta culturală a filmelor ideologizate cu strong female lead, pe fundalul atmosferei securizate a țărilor nordice, în care protecția socială a fost ridicată la rangul de artă absolută și unde, pe cale de consecință, toate dramele și dezastrele au un caracter mai degrabă relativ, superficial, instagramabil.
Pentru prima jumătate de oră, chiar așa par să stea lucrurile: o tânără atrăgătoare, care are "proiecte", adică nici un job stabil, divorțează. Apoi, se îndrăgostește rapid de un necunoscut, un fel de Făt-Frumos familist. Cunoaștem cam ce înseamnă female gaze, adică cum privește o mamă tânără și dornică de a-și reîntemeia familia bărbatul ideal. Privirea acesteia este îndrăzneață, fiind susținută de camera îndreptată fără ocolișuri către obiectul masculin al dorinței.
O atenție aparte merită arta cu care este mixată coloana sonoră. Nu neapărat muzica, utilizată de maxim două-trei ori în film (din care o dată diegetică), cât folosirea extrem de sensibilă și creativă a tăcerilor. Intervalele silențioase nu apasă greu, ca un contrapunct care urmează, contrastant, anti-climatic, după rostirea sau răcnirea a ceva important. Adică, atunci când nu mai este nimic de spus.
Din contră, în filmul ăsta, pauzele de sunet seamănă mai degrabă cu amortizorul unei arme de foc: vezi explozia pe țeava puștii, cumva vezi cu ochii minții și glonțul țâșnit și degrab-căutător de sânge. Doar că nu auzi nimic. Liniște!
Cam așa și aici: protagonista rănește și este rănită, durerea, răutatea, furia și disperarea se revarsă fără menajamente, dar sunetul este oprit pentru ca nimic să nu distragă de la tăișul interacțiunilor personajelor.
Un alt moment de glorie creativă în mixajul de sunet este atunci când, după eforturi de a-și păstra căsnicia și când este doborâtă de perspectiva divorțului, protagonista primește vestea privind lipsa de dorință de a continua căsnicia, protagonista reia mental toate scenele de dragoste pe care le-am văzut inițial în euforia începutului. Peste exact aceleași posturi, peste exact aceleași scene amoroase, acesta rostește cuvintele de despărțire. Iar pentru că am trăit și noi, ca spectatori, această euforie în urmă cu vreo jumătate de oră - patruzeci și cinci de minute, resimțim și noi înstrăinarea cumplită pe care o trăiește protagonista.
Conturarea procesului de cădere și apoi de reinventare a protagonistei este o reușită artistică și de analiză psihologică. Alunecarea subtilă, dar inexorabilă și evidentă atunci când deschizi bine ochii, de la femeie încrezătoare în sine, de succes, la casnica resentimentară, care se ceartă cu toată lumea și care îi învinovățește pe toți de ceea ce ar trebui să rezolve ea însăși, este perfect surprinsă. Costumația și coafura joacă rolul cel mai vizibil: de la colanți metalici și ruj puternic la blugi casnici, pulovere și tricouri terne și lipsa machiajului. Însă greul e susținut de jocul actoricesc. Interpretarea este extraordinară.
Elskling / Loveable / Din dragoste reprezintă, așadar, o gemă minimalistă. O poveste simplă, dar adâncă, este expusă cu talent și dedicare de actrița Helga Guren și regizată impecabil de Lilja Ingolfsdottir. Este despre transformarea unei femei din nord, care face trecerea dificilă de la amorul propriu la iubirea de sine. Iar călătoria sa ne va învăța multe despre cum ar trebui să ne vedem mai bine în oglinda propriei conștiințe. Iar dacă nu ne va plăcea, asta e! Înseamnă că știm de unde să pornim.