Dar, dincolo de asta, pe scenă am descoperit mult mai multe elemente lucrate spre a înțelege cum a fost celebrul artist, cum a ajuns la sfârșitul vieții lui. Degetele de la picioare rigidizate într-o contracție, de unde dificultatea deplasării, degetele de la mâini suferinde și ele... Mișcări de suferind, mișcări care au nostalgia unei vieți în care au definit unul dintre puținele personaje universale. Cristi Iacob a demonstrat ce se poate obține prin multă muncă - talentul fiind, desigur, condiția sine qua non.
Spectacolul se deschide cu seara de Crăciun. Ultima din viața eroului. Avea 88 de ani, ajunsese în cărucior. Trupul actorului mi-a amintit, cu un fior, prin neputința pe care o aduce bătrânețea, de Stephen Hawking. Ceea ce a fost un semn că suntem, totuși, în teatru, într-o convenție, a fost vocea. Rostirea unui om bătrân e un pic altfel. Era imposibil să joace un 'Rebengiuc', pentru că spectacolul a fost gândit ca o retrospectivă a unei vieți, cu o dinamică a corpului - coregrafia e semnată Andrea Gavriliu și e grăitoare în sine - de-a dreptul spectaculoasă prin expresivitate și gradul de surprindere. Cristi Iacob a reprezentat alegerea optimă prin cumulul de calități fără de care ar fi fost imposibil de scos premiera asta.
Rememorarea biografică are utilitatea ei intrinsecă - s-au perindat generații de când Chaplin a părăsit lumea asta, iar filmele sale rămân tot mai mult în arhivă - dar, mai mult, reprezintă un pretext pentru o reală desfășurare a unei lecții de actorie și pentru evocarea unor idei despre om și lume. Poate și cu o tangență la genul de teatru ce iese din poveste spre a clama o teorie.
Scenografia Ralucăi Alexandrescu este limpede cinematografică. Menită să semnaleze asta încă de la intrarea în teatru. Mai întâi, prin foaierul în care sunt presărate cutii cu bobine de film, încât spectatorul nu are cum să nu le vadă atunci când pășește spre sală. Umerașele agățate de buza scenei au costume de referință pentru Chaplin. Central, piesele de rezistență, botinele în formă de gogoșar și melonul.
În autobiografia sa găsim povestea simplă a unei costumații care a făcut istorie: "Am vrut ca totul să fie o contradicție: pantalonii largi, haina strâmtă, pălăria mică și pantofii mari... Am adăugat o mică mustață, care, mi-am zis, ar adăuga vârstă fără a-mi ascunde expresia. Habar n-aveam despre personaj. Dar în momentul în care am fost îmbrăcat, hainele și machiajul m-au făcut să simt cine eram. Am început să-l cunosc și, până când am urcat pe scenă, era deja născut".
Un trepied cu un aparat de filmat îndreptat spre adâncul scenei. Pentru că spectacolul e gândit ca o confesiune publică. Mai bine zis, ca filmarea unei confesiuni. De altfel, Cristi Iacob, în pantalonii cu bretele, mari, după cum am văzut, - prim detaliu de identificare - începe aidoma unui regizor de film. Cu privirea spre aparatul de filmat, rostind magicele cuvinte menite să ajute la montajul secvențelor: "tras 1". Și, desigur, avem și proiecție video. De data asta fără urmă de îndoială.
Dacă în amintita amenajare a foaierului avem și rularea unor secvențe din filmografia lui Chaplin, în spectacol avem doar imagini ce însuflețesc povestea, o expandează prin personaje în două dimensiuni. Iar Cristi Iacob interacționează cu ele. Mai mult: el însuși le-a interpretat în filmări separate. Asta amintește de Plugarul și moartea, unde Silviu Purcărete și Andrei Cozlac au construit o asemenea interacțiune. Acum avem aparența cinematografică a peliculei. Ca la un film, în primele momente ale proiecției, vedem suita personajelor ilustrate. Aidoma unui generic cu distribuția, în cazul de față cu un singur actor, pe care-l aplaudăm și pentru acest tur de forță, prin care a acoperit o varietate semnificativă de tipuri umane ce au intervenit în povestea lui Chaplin.
Mai întâi, părinții. De altfel, cred că segmentul acesta biografic ar fi unul dintre pilonii legendei Chaplin. Ca în orice autobiografie care se respectă, eroul începe cu începutul: "M-am năs...". Se poticnește, se simte inima în gât. Reia. Din nou. Și încă o dată și acel "M-am" se transformă simplu în "mama". "Mama aducea bomboane". Și arată una învelită în foiță verde. Pe care, ca un magician, o va scoate la final (doar ne-a avertizat că e un cerc vicios cu viața lui). E atâta poezie în evocarea copilăriei! "Le mâncam fără zgomot, pentru că mama avea nevoie sa doarmă". Mama cu ochi albaștri-violeți. Chiar și lungimea părului are loc în descriere, pentru că, atunci când micul Charlie urcă pe scenă, Cristi Iacob ne arată cât era de scund, prin punctul în care atingea părul cel lung al mamei. O imagine simbol a unui fel de ștafetă. Drama mamei, pierzându-și vocea, cu care își câștiga existența pe scenă, pierzându-și mințile, este impresionantă. Așa cum, într-un fel, decăderea tatălui - neserios, transmițând, genetic, ceva și fiului - este cu tristețea ei. Prin propria poveste, Chaplin transmite și simple observații - de bun simț, dar cât de povățuitoare din generație în generație - "Câte talente s-au distrus din cauza băuturii!".
Chaplin e o dovadă a faptului că mediul nu te transformă automat, că te poți sustrage influențelor nefaste. Când Cristi Iacob evocă scena cu tatăl său la masă, cu gesturile sale aristocratice, deși era doar un artist cu farmec într-o lume modestă, când, adresându-i-se, peste timp, recunoaște că l-a luat drept model în filmele sale, putem avea în minte, ca spectatori, imagini din acele filme, ca în secvențe de reconstituire. Segmentul copilăriei îmi pare a fi major pentru multe fire ce se pot dezvolta, atât legat de artă (filmele sale și nu numai), cât și de înțelegerea mai bună a lumii, cu varietatea ei, cu procentul de continuitate. Despre tatăl său și despre mama sa, Chaplin a conchis: "Deznădejde, singurătate, umilință versus dragoste, milă, omenie".
Trecerea spre al doilea pilon al spectacolului se face prin revenirea la seara de Crăciun. Dintre cei mulți copii ai săi, o numește doar pe Geraldine. Chaplin spune: "Cercul meu vicios, viața mea (adevărată), nu cea din revistele de scandal". Când avem scena conferinței de presă, am avut sentimente contradictorii. În primul rând, desigur, a fost senzația de rău fizic în fața răutății unor oameni. O senzație tot mai des experimentată, pe măsură ce extinderea comunicării virtuale este tot mai mult poluată de mesaje veninoase. Încât reacția lui Chaplin apare pe deplin întemeiată, iar Cristi Iacob joacă bine încercarea de control a propriei revolte, cum pune umorul la bătaie, cum caută să capteze o brumă de bun simț în haita acelor jurnaliști. Pe de altă parte, mă gândeam că întrebările lor de acum 85 de ani ar fi declanșat un scandal mai mare azi, când trăim un moralism de speță nouă. Acuzele vizavi de tinerele actrițe, de relațiile lui, azi ar fi fost duse mai departe nu doar de ziarele de scandal, ci de vectori serioși, din breaslă în primul rând.
Mijlocul spectacolului este un soi de masterclass. Unul pe care, desigur, actorii îl receptează diferit de noi, ceilalți. Dar care e cu bătaie mai lungă. "Am primit atâtea cadouri [referitor la meserie, n.m.], încât sunt dator să le înapoiez. Un testament care nu-mi aparține, aparține tuturor". Pe fond, nimic inedit. Dar niciodată nu e destul a vorbi despre asta. Despre cunoașterea de sine. Despre curajul acestui demers, despre punctele nevralgice. Pentru că "nimeni nu te descoperă mai bine ca tine". Urmează un soi de decalog. În vorbe și în gesturi, pentru că, după o pauză resimțită bine, într-o poziție ca atunci când te oprești din mers, puțin aplecat, ca și cum ai fi descoperit brusc ceva ce-ți frământa mintea, face un salt peste cap, înapoi, spectaculos. Zâmbind apoi: "surpriza, asta trebuie să faceți!" Punând miza pe comic, niciodată nu a uitat plânsul. "Totul poate fi comic, dacă e tratat corect". Iar aici avem de înțeles că acel 'comic' nu înseamnă simplu amuzament, ci anvelopa care face pasabilă pilula amară a vieții.
Cel mai sensibil moment în spectacol a fost acela al plânsului. În buza scenei, ca în genunchi, în fața aparatului de filmat. Gros-plan. Dar și spectatorul din ultimul rând a perceput emoția din aer, indusă de chipul actorului. A urmat confesiunea lui Chaplin, gândul la mamă. Tehnica asta având un preț greu de fiecare dată. "Când plânge, omul își ascunde fața ca să nu-și arate vulnerabilitatea". Și, în picioare, cu brațele deschise, vedem limpede bucuria, prin contrast cu plânsul ca închidere - cât mai strâns, cât mai ascuns.
Alternanța măștilor teatrului pe chipul actorului este continuă. Când arată cu mâna, peste umăr, în jos, unde-l doare de ce spune critica, sala râde. Am zâmbit la reacțiile actorilor prezenți. M-am întristat pentru că incomunicarea e păguboasă totdeauna, chiar dacă e ivită din nevoia de proprie protejare. Și, parcă, prin invocarea unui calambur despre relația de 'sclavie', reversibilă, dintre artist și public, ajungem la segmentul care îmi trezește mâhnirea vizavi de Chaplin.
Lăsând la o parte teribilismul unui 'război' cu Hollywood sau neadeverita prevestire a stingerii acestuia - ilustrate vizual printr-o dictare a artistului către un secretar care scrie la mașină -, după un joc cu paradoxuri, ajungem la frământarea artistului într-un moment de cotitură. Când este amintită trecerea oceanului și cucerirea Americii, pe ecran sunt proiectate titluri ale filmelor sale de succes din primii ani. Mă uitam la șirul ce părea fără sfârșit al acestora. Apoi, căutând în Wikipedia, am găsit că juca și regiza câte un scurtmetraj în fiecare săptămână. Umbra lui Cristi Iacob, cu brațele ridicate lateral, proiectată pe dreptunghiul alb din mijlocul ecranului negru, uriaș, de fundal, e semnul unei poziționări între contrarii.
Când se așază pe jos, rezemat de ecran, în dreptul aceluiași dreptunghi alb, vedem simbolul omului simplu, omul pe lume. Frământat de gânduri. "Am talent, am energie, am experiență, am idei. Lipsește ceva". Și vine, surprinzător, rugămintea " Doamne ajută-mă! Dă-mi un semn! Fără tine nu pot să fac nimic". Pare un examen de conștiință. El nu cere pentru sine, vrea să fie vocea celor fără voce. Imediat vedem imaginile cu trupe mărșăluind și cântând. Sunt germanii sub nazism. Când societatea întreagă era supusă militarizării. Cântecul lor, un cântec popular oarecare, bun pentru un pas cadențat. "Aluna este maro închis / Și eu sunt maro închis / Fata mea trebuie să fie maro închis, / la fel ca mine / Fata mea n-are bani, n-are casă / Fata mea n-are bani, n-are bani / Dar nu voi renunța la ea / Pentru nimic în lume". Și chiar și pe un asemenea cântec putem glosa cum propaganda e instrumentul major al unei dictaturi ce caută să îmbrace frumos actul hâd al împilării.
Artistul, sensibil, cu senzorii deschiși, cu mintea limpede, percepe mai repede adevărul de sub straturile de minciună revărsate să-l acopere. Și caută să alunge frica. Prin comedie să trezească în ceilalți conștiința și curajul. Și spectacolul se concentrează pe producția filmului Marele dictator. Avem povestea imaginată de Chaplin și, mai ales, adversitatea unei părți din America, țara libertății, ajunsă într-un punct de răscruce, când nazismul părea să fascineze și acolo. Proiecția de pe ecran aduce câteva personaje, mai mult sau mai puțin oficiale, căutând, mai cu vorba bună - mai mult o figură de stil -, mai cu amenințarea - tot mai limpede și mai absurdă -, să-l convingă să renunțe la acest film. Cred că încă pare ciudat să vezi simpatii naziste în Statele Unite, dar din experiența prezentului privind ușurința manipulării maselor, putem înțelege că și societatea aceea a fost vulnerabilă.
Cristi Iacob joacă în film și rolul unui veteran de război (el îl numește "primul război mondial", dar în 1939 încă nu se făcea numerotarea, formula fiind 'Marele Război') - ciudat, totuși, ca un combatant în înfrângerea Germaniei să o simpatizeze după 20 de ani -, dar și al oficialităților care, mai voalat, mai direct, încercau să-l oprească a face Dictatorul. Este momentul în care Cristi Iacob transmite demnitate. Cuvintele pe care le rostește pe scenă sunt perfect credibile, justificate prin ceea ce s-a derulat înainte și prin rostire. "Presiune pe mine? Eu am crescut cu presiunea de mic. O port în spate din copilărie". Acel "Punct!" din finalul segmentului de monolog sună tonic.
Vedem cum pornește filmul, Aparent, din coincidențe: aceeași mustață o au și Vagabondul și oribilul dictator. Mult mai târziu s-a vorbit și de coincidența proximității zilelor în care s-au născut Chaplin și Hitler, a greutății copilăriei. Imaginea jocului cu balonul. Proiecția aduce globul pământesc cu vedere spre Europa. M-a intrigat criteriul de colorare a țărilor, atât cât am putut identifica. "Cine e mai periculos? Cel care râde de putere sau cel care folosește puterea?"
Sunt fraze cu patos despre puterea folosită greșit, despre asuprire și supunere. Cu întreruperi ca în rutina zilnică, presărate cu umor (Chaplin ține să-i reamintească soției că și-a ținut promisiunea de a o face să râdă în fiecare zi). E frumoasă întorsătura de frază sugerată de Oona, acolo unde Chaplin se poticnise la celebrul discurs final din film. De la "eu sunt împăratul care va..." - pe un ton triumfalist - la "îmi pare rău, dar eu nu vreau să fiu împărat", cu tonul acela blajin, cald, al omului simplu. Ne putem aminti de celebrul personaj al lui Tudor Mușatescu, cerând alegătorilor să nu-l voteze. Aceeași candoare a refuzului puterii.
Avem pe scenă discursul original, cu vocea lui Chaplin, pe când Cristi Iacob iese în culise, un scurt răgaz înainte de finalul dramatic. Curajul lui Chaplin a fost răsplătit relativ repede, pentru că istoria a căpătat un curs onorabil, cu decizia americană de a alege să lupte de partea onoarei. Artistul a fost apreciat oficial. Cât timp a durat războiul, filmul nu a putut rula în țările supuse Germaniei. Iar victoria aliaților, din 1945, a deschis calea și către difuzarea Marelui Dictator. Astfel că abia atunci l-au putut vedea și românii.
Ceea ce rămâne ca o mâhnire, este faptul că un asemenea uriaș artist nu a avut receptivitate și pentru grozăvia comunistă. Iar timp a fost destul, chiar dacă și regimul totalitar de la Moscova a uzat din greu de propagandă. Discursul poetic al lui Chaplin îmi pare nefericit utopic atâta vreme cât seamănă cu acela instrumentalizat de URSS. Tocmai libertatea pentru care a luptat Chaplin era interzisă în comunism. Și el a tăcut. Orwell a comentat că, totuși, Chaplin avea o legătură cu sovieticii. Iar din discursuri se vede. Lupta lui pentru umanism a rămas doar pe jumătate, atâta vreme cât a ignorat cealaltă față a tragediei secolului XX.
Când omenirea a aflat de oroarea Holocaustului, Chaplin a mărturisit că, în condițiile acelea nu ar fi putut face un film cu umor. La 50 de ani după tragedie, Roberto Benigni a făcut La Vita è Bella și zâmbetul e o provocare de a învinge durerea, de a nu uita și de a putea preveni o repetare.
Într-un fel, Chaplin a avut dreptate când s-a bazat pe umanitatea omului simplu, a celui cu bun simț. Schimbul de replici cu doamna ce sugerează obscuritatea unei politici îl arată pe Chaplin coborând treptele spiralate, răspunzând rebel:
"- Prefer să fiu pedepsit pentru că am spus adevărul. Eu nu aleg gloria.
- Ați ales greșit.
- Dar măreț!"
Rămâne mâhnirea că a ales, conștient, să spună doar un adevăr din cele două, că s-a plasat numai pe jumătate în poziția onestă.
Finalul spectacolului recâștigă în plan spiritual prin revenirea la emoția omului Chaplin. Cristi Iacob revine cu scaunul de la filmări în buza scenei, cu fața spre public. S-a schimbat în pijamaua din Luminile rampei. Pe ecran începe ninsoarea. Cel mai profund mesaj e de la suflet la suflet, de la părinte ce se duce către copilul ce intră în viața artistică - în speță către Geraldine:
"Eu sunt tatăl tău. Ești fiica unui clovn. Ai sa dansezi într-o rochie de prințesă, iar eu am dansat în pantaloni foarte largi. Când aplauzele au să te ridice la cer, ai sa vezi de acolo și viața celor care tremură de frig și foame".
Este emoționant tot ce-i transmite. Despre faptul că poate sunt dansatoare mai bune decât ea, dar care nu au avut șansa de a ajunge sus. "Totdeauna se va găsi cineva mai bun ca tine".
Practic: "din trei franci, păstrează doi, unul aparține celui care are cu adevărat nevoie de el".
Patetic, dar frumos: "cel mai strălucitor diamant e soarele".
Și, cel din urmă sfat: încearcă să fii om!
Acest monolog final sună emoționant, aici nu mai e vorba de vreo vârstă, este un tată, este un artist. Atât. Și bomboana în foiță verde e așezată pe rola cu film.
Ușor adus de spate, jucându-se discret cu pașii, Cristi Iacob întoarce capul spre public și face cu degetul semnul zâmbetului. Dar mai puternic este zâmbetul chipului său.
Un spectacol muncit, se vede limpede asta. De aici iradierea. Și, ceea ce cred că este cel mai important, pretextul Chaplin servește de minune actorului Cristi Iacob de a vorbi oamenilor despre câteva lucruri esențiale. Este un spectacol pe care îl poate duce departe nu doar în spațiu, cât mai ales în timp. Pentru că tot mai apăsat va fi vorba despre el, iar asta conferă greutate și emoție. Dumitru Acriș a reușit din nou să aducă un actor în această postură de iradiere.
În sală mi s-a dus gândul la cartea Adei Lupu, Picătura prințului Rupert, o minunată descriere a felului în care a lucrat și a fost martoră a construcției unor spectacole regizate de Radu Afrim. Și în mod limpede am simțit că ar fi bine dacă și Cristi Iacob ar lăsa o astfel de mărturie despre lucrul cu Dumitru Acriș. Cartea și scena se completează, se potențează reciproc.
(foto: Maria Bărbulescu, Maria Ștefănescu, Marius Dobrin)
The X-Ray of His Soul
Regie: Dumitru Acriș
Dramaturgie: Angelina Roșca
Cu Cristi Iacob
Scenografie: Raluca Alexandrescu / Coregrafie: Andrea Gavriliu
Compozitor: Lev Terner / Video: Alexandru Iacob, Cătălin Cora / Light Design: Lucian Moga / Make-up video: Kim Kazane / Sound design: Andrei Mihai
Producție: Soul Drama Theatre
Premiera: 26 noiembrie 2025.