Persoanele din public sunt surprinse cu o invitație la "The Mantas celebration party". Imersiunea în poveste, este însă de la început însoțită de un avertisment în privința finalului trist al acesteia, prin expresia "A party that has all the chances to end bad, like any good party actually!" Este de fapt echivalentul celebrului trop literar cu valoare metatextuală, "Little did he know".
Niște fire nevăzute leagă destinul lui Mantas de cel al tinerei actrițe ucrainiene Hanna, care vine la un casting pentru un rol în filmul Mariupolis, pe care documentaristul îl pregătește. Printr-un foarte interesant transfer de sens, spectacolul asociază ideea de casting în cinematografie cu ideea unui casting pentru viață. În multe momente ale existenței noastre, chiar fără să conștientizăm, adesea ne aflăm în fața unor "castinguri" care presupun că orice alegere făcută poate schimba cursul evenimentelor ca într-un joc de domino.
În februarie 2022, la momentul izbucnirii Războiului din Ucraina, Mantas și iubita lui se aflau în Uganda. Erau hotărâți să nu se mai întoarcă niciodată în teatrul de război, după ce filmaseră în 2014 filmul Mariupolis. Cu toate acestea, vestea atacului rus asupra Ucrainei îi trezește din visul cel frumos al evadării în peisajele exotice ale Africii. Știrile curg într-una și îngrijorarea lor se amplifică până la decizia de a reveni în Ucraina pentru a continua filmările. Retrospectiv Hanna se învinuiește că nu a încercat să îl oprească, că nu a fost suficient de puternică pentru a-i schimba destinul: "Poate dacă nu l-aș fi cunoscut ar mai fi trăit / Poate dacă ar fi fost altcineva lângă el l-ar fi convins să nu plece spre Mariupol / să rămână în Uganda / Uganda / Perla Africii / Uganda - paradisul nostru, al meu și a lui Mantas / Mariupol, iadul nostru."
Scenografa Alexandra Budianu imaginează spațiul paradisiac al junglei tropicale prin plante agățătoare și scaune suspendate, în care se leagănă liniștiți înainte de izbucnirea pandemiei Hanna și Mantas. Junglele tropicale ale Ugandei, fauna și flora luxuriante, greu accesibile omului, sunt tocmai la antipodul orașelor devastate de bombardamente, unde moartea pândește la tot pasul. În junglă, viața curge parcă în afara timpului, iar pacea e în ordinea firească a lucrurilor. Dar cât de greu este ea de obținut acolo unde omul se lasă stăpânit de orgolii, de dorința de putere, unde el se rupe de natură și intră în timpul tragic al războiului!
Mărturiile celor doi cu privire la pandemie relevă cinismul unui lockdown în Uganda, unde COVID-ul are un concurent mult mai puternic în malaria provocată de țânțari: "În Africa un copil moare de malarie la fiecare trei minute. În Uganda, malaria e principala cauză a morții. Statistic, la fiecare 1.000 de oameni, 487 se îmbolnăvesc de malarie."
Memoria afectivă a celor doi protagoniști și memoria obiectivă, a istoriei (secvențe cu clădiri bombardate, oameni disperați, filmări de la masacrul din Bucha) alcătuiesc un melanj tulburător. Vocea lui Mantas și a Hannei se întretaie, se completează, se continuă una pe cealaltă. Ea reia uneori cuvintele lui la persoana a III-a, ca și cum ar încerca să păstreze vie o amintire care începe deja să se estompeze. Iubirea este juxtapusă războiului, afecțiunea și susținerea reciprocă sunt contrabalansate în mod dramatic de imaginile reale filmate în zonele de conflict: omul din Bucha, împușcat în timp ce mergea pe bicicletă, trailerul filmului Mariupolis, secvențe surprinse de Kvedaravičius încă din 2014.
În centrul spectacolului se află reflecția asupra naturii umane. Mantas însuși o formulează direct: "Anna, omul e ridicol, omul e sinistru, omul e sublim. E și victimă și călău. Există dovezi că anterior, în 2014, armata ucraineană a tras la rândul ei în civili neînarmați." Aceste fraze, rostite cu calm de un om care a văzut atâta moarte încât nu i se mai pare "demnă de a fi filmată", exprimă o critică severă la adresa oricărei ideologii care pervertește natura umană și îi conferă trăsături monstruoase.
Unul dintre cele mai puternice momente ale desfășurării dramatice este cel în care publicul este ridicat de pe scaune și condus într-o încăpere alăturată. Acolo, un desen schițat prin pietricele așezate pe podea sugerează clădirea Teatrului de Stat din Mariupol, locul unde Mantas filmase prima parte a documentarului său. Spectatorii sunt înghesuiți în spațiul delimitat, forțați să simtă lipsa de aer, sentimentul de claustrofobie, frica celor care s-au ascuns acolo în 2014. Este o scenă care transformă corpul spectatorului într-un instrument al memoriei, unul dintre rarele momente teatrale în care empatia nu se mai produce prin imaginație, ci prin o experiență fizică directă.
Într-un duet rostit în oglindă, Mantas și Hanna reconstituie geografia durerii: "La Kiev bisericile ard din nou, ca în urmă cu 70 de ani... La Mariupol teatrul arde din temelii, cu trupuri încremenite printre afișe cu dramaturgie rusă... Trei surori, două la Moscova, una la Mariupol. Trei surori care au traversat iată istoria toată, surori din aceeași carne și din același sânge, sânge care curge pe străzi cu biserici făcute scrum."
Textul devine aici un poem despre istorie ca rană deschisă, despre violența care nu se mai sfârșește. Expresia "La Moscova criminalul e bun, vorbește din Biblie" expune cinismul discursurilor oficiale de la Kremlin și contrastul monstruos dintre propagandă și realitate.
Scena morții lui Mantas este construită cu o sobrietate care o face cu atât mai crudă. Regizorul lituanian, venit cu ajutoare umanitare și cu o simplă cameră de filmat, este acuzat de un soldat rus că ar fi lunetist NATO. Faptul că avea pașaport lituanian devine pretext suficient pentru execuție. Scena nu caută să șocheze, ci să surprindă adevărul. Somațiile și acuzațiile pe nedrept rostite de soldat, dialogul fragmentat, toate construiesc o moarte absurdă, arbitrară, una dintre miile care au loc în război fără a fi vreodată documentate.
Hanna are un vis în care ucigașul lui Mantas o îmbracă în rochie de mireasă și o duce la altar. Este o imagine tulburătoare, care exprimă o distorsiune a subconștientului. Prin filtrul traumei, iubirea pentru Mantas, care ar fi trebuit să se împlinească printr-o nuntă, este resemantizată în felul acesta, tragic. În încheiere, monologul fetei ia forma unei reflecții amare despre destin, alegeri și fragilitatea vieții: "Uneori mă gândeam, cum ar fi să dăm toți castinguri?... Periodic? Din când în când. Pentru rolurile din viețile noastre. Adică atunci când viața ta ajunge la o cotitură, la o răspântie, să dai un casting. Și regizorul sau dramaturgul să hotărască pentru tine. Mantas, ce-am să fac eu fără tine?"
Spectacolul își asumă o poziție morală fermă împotriva invaziei ruse în Ucraina și, în sens mai larg, împotriva oricărei forme de violență și totalitarism. Acest demers curajos, cu intenții clare și profund umane, vorbește despre iubire, război și om - în toată frumusețea și monstruozitatea lui.
(foto: Sol Foto Studio & BIS Teatru)