Un spectacol de teatru despre muncă? Cei din generația mea, își vor aduce aminte, desigur, despre visele propagandistic-comuniste, unde așa ceva era privit cu tot entuziasmul partinic. Uite că nu mai e cazul. (Deocamdată; că... nu se știe niciodată). În spațiul cultural de la Centrul de proiecte culturale Replika, acolo unde "teatrul primordial de mesaj" face o bună și necesară educație, provocând (cu precădere tineretul) la luciditatea care să modeleze atitudinea, ODD Couture vine să lumineze un domeniu fie quasi-necunoscut (producția confecțiilor în România), fie gros și fals poleit cu damful celeilalte industrii, zisă superioară: mega-afacerea fashion. Așa cum ne avertizează o prezentare argumentativ-promoțională "este un spectacol despre două lumi complet diferite, dar interconectate - fabricile de textile și show-urile din industria de modă". Cele două niveluri sunt, generic vorbind, munca de jos și munca de sus. Ce le apropie și ce le desparte? O infografie atent concepută, bazată pe cercetări sociologice, pe studii și mărturii de la fața locului se coagulează într-un fel de comedie; una cu gust sălciu, dacă nu amar de-a binelea. Dar spumoasă, savuroasă pe alocuri, mobilizând inteligență și umor, sensibilitate și năduf, tradiție și inedit.
Fabrica de confecții (pe undeva, prin Moldova anilor '90; epoca sistemului lohn, pentru cine-și mai amintește) este scanată cu răbdare, înțelegere dar și îndrăzneală necruțătoare. Relațiile de muncă bramburite se amestecă, adesea amuzant, cu vise aiurite, cu frustrări, amenințări și chiar suferințe, sfântul șomaj fiind Bau-baul, până la urmă inevitabil. Falimentul nu este atât al afacerii economice, ci al unei alcătuiri strâmbe, inconsistente, așezată dialectic pe lăcomia unora și frica celorlalți, pe minciuni și mișmașuri vizibile, dar înghițibile, sub semnul lui "Las' că merge și-așa. Și, când n-o mai merge, vedem noi... ne-om descurca cumva". Când rahiticul și coruptul sindicat o bălmăjește - diplomatic și păgubos- cu un patronat parvenit, nesimțit, mincinos și rapace, salvarea este în închipuirile veșnic flămânde ale amărâtelor de muncitoare - găina care nu face chiar ouă de aur, dar măcar ridică moralul; fușereala, luatul în ușor sau doar la mișto; revoltele sterile, limitate la vorbăria stupidă și amară. (Ne) râdem ca să nu plângem.
Mai presus de toate astea, nivelul jinduit și inaccesibil îl constituie "clasa superioară". Adică "lumea bună". Aia din care vezi doar spectacolul cu lumini și paiete. Doldora de speranțe prostești și promisiuni deșarte. Cu aceleași invidii (ba nu, aici sunt mai bine crescute, adică mai măricele), cu mize "mobilizatoare", dar greu de atins dacă nu te arăți fată bună, proastă sau măcar olecuță de curvă. Modelul purtător și prezentator de țoale luxoase ajunge un ideal greu de atins... aproape imposibil fără sacrificii umilitoare sau chiar devastatoare. Cruzimea și lipsa de scrupule ale simbriașilor zeloși, ce îmbracă fetele într-o falsă și trecătoare strălucire sunt mai mult decât definitorii: dispreț, umilință, exploatare (inclusiv sentimentală și sexuală). Și jos, la masa de croit / cusut și sus, pe podiumul jinduit, amărâtele alea se chinuiesc, încearcă să reziste la călcatul în picioare - căci cu fierul electric se calcă doar produsele-marfă. Nu interesează pe nimeni ce gândesc și simt, ce le doare, ce mănâncă sau le ce visează ele.
Structura textului semnat de Alexandru Gorghe lasă drum liber fanteziei și unui comic hâtru, care asezonează o viziune mai curând amară. Se desfășoară acolo, pe scena plină de hăinet bun pentru vânzare, un amalgam de conflicte, de nădejdi și neputințe, cu nelipsitul haz de necaz. Convenția scenică este la ea acasă: cele patru actrițe și un singur actor își schimbă cu ușurință ipostazele, pendulând cu măiestrie și farmec între fantastic și realismul crud, pe alocuri dureros. Rezoneurul poveștilor nu este o vestală, ci o simplă vestă - element ambi-sex, ieftin, neterminat, dar bun la toate. Șăgalnic și șugubăț, el (adică ea) transmite cu detașarea necesară lucidității, exprimă cu un năduf temperat mesajul, pune punctele pe i, trage concluziile. Căci, da... un asemenea gen de teatru, coborât direct din Bertolt Brecht (dar care, din fericire, se păzește cu succes de capcanele ideologiilor stângiste), își împlinește misiunea socială atrăgând, amuzând și educând publicul căruia își propune să-i deschidă ochii asupra realității atacate, tranșate, livrate spectatorului consumator. Sunt meritorii asocierile subtile și chiar o nesperată doză de emoție (compasiune) în anumite momente. Totul rostogolit într-un ritm vioi, cu schimbări permanente de planuri și perspective, asumate de o echipă interpretativă talentată și devotată, care (com)pătimește scenic cu aplomb și o vizibilă asumare de conștiință: Anamaria Codiță, David Drugaru, Anamaria Feraru, Silvana Mihai, Daniel Stănciucu.
La spectacolul pe care l-am văzut eu (la un an de la premiera din noiembrie 2024), sala era plină ochi (așa cum a fost și la alte teatre din țară pe unde s-a plimbat). Mi-ar părea bine să se mai ducă vorba prin târg(uri) despre acest incitant ODD Couture.
PS: O reverență specială pentru actrița care a venit cu sufletul la gură, cu doar câteva minute înainte de începerea reprezentației, de la o altă sarcină interpretativă - poate un alt spectacol, poate vreo filmare prelungită. Era atâta teamă, atâta emoție în privirea sa, la intrarea în teatru!... Da, doamnelor și domnilor, aceasta este soarta actorilor independenți (povestită și în (In)dependenții văzut tot la Replika), obligați să alerge în toate părțile, să tremure, să spere ori să deznădăjduiască și - câteodată - să se bucure. Pentru ei, aplauzele publicului sunt prea puțin; și, tocmai de aceea, trebuie să nu ne zgârcim când le apreciem munca.