Aceasta trebuie că este cea din urmă poveste, care să-ți umfle pieptul și să-ți dilate inima, mirajul inaccesibilității, mereu uitată, amânată, reluată și rămasă cu firul apei nedus până la capăt. Ce grea povară, așteptarea ei, care-l transformă pe stăpân în robul sedus și fermecat chiar de povestea supremă: iluzia perfecțiunii! Himera care-l face să-și ceară mai degrabă moartea în lipsa ei! Ba mai mult, chiar și dincolo, în moarte, sufletul său va rămâne tot însetat: ce chin suprem după încă o picătură din curgerea ei nesfârșită!
Silviu Purcărete este de fapt ludicul regizor al iluziei poveștii fără sfârșit, TEATRUL. Iar pentru transpunerea sa alegorică se folosește de metafora celor o mie și una de nopți, un pretext prin care, ca Șeherezada, să ne deschidă însetata cale către povești.
Spectacolul montat la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu s-a vrut (începând cu premiera din 5 decembrie 2025) un dar neprețuit oferit publicului, dar și o punte simbolică, așa cum declara Constantin Chiriac, directorul TNRS, într-o recentă conferință de presă: "După 25 de ani de la prima producție pe care domnul Silviu Purcărete a realizat-o la Teatrul Național "Radu Stanca", spectacolul Pilafuri și parfum de măgar, inspirat din O mie și una de nopți, iată că astăzi facem o punte simbolică (...). După 25 de ani, această producție reprezintă o acoladă amplă asupra a ceea ce înseamnă povestea pentru oameni: puterea de a visa, de a plăsmui lumi și chiar de a te jertfi pentru ceea ce numim creație".
Căci poveștile nu se termină niciodată, ci se nasc una din cealaltă și se construiesc perpetuu, poveste în poveste din poveste, pentru că viața nu ni se țese de fapt după searbăda rutină a realității, ci după toate regulile iluzorii, efemere, fantaste ale tuturor poveștilor începute la un moment dat și neterminate încă, ce se contaminează una pe cealaltă, se țes una din cealaltă, devenind fără sfârșit.
Triunghiul indestructibil Purcărete-Buhagiar-Șirli reușește din nou, odată cu acest ultim spectacol montat pe scena teatrului sibian, să desfășoare simbolic un ghem de fire invizibile din care se țese chiar esența TEATRULUI ca spațiu unde poveștile se rescriu continuu, oricâte capete ar cădea pe eșafodul efemerului. Fiindcă, în ultimă instanță, doar în teatru, ca loc ce strânge toate poveștile lumii, omul poate trăi fără cap, ba chiar tânjește să-și piardă capul de bunăvoie în numele clipei supreme de revelație, predându-se pe deplin celeilalte lumi. Iar firul lucrurilor nu se înnoadă neputincios și epuizat la finalul spectacolului, ci pleacă mai departe, cu fiecare spectator, în lumea largă.
Cadrul în care Silviu Purcărete a dezvoltat mizanscena este un cadru deschis, explică scenograful Dragoș Buhagiar conceptul spectacolului, precizând că nu forma în sine a spațiului scenic, ci conținutul fluid al firelor narative cu final deschis invită pe fiecare spectator în parte să-și construiască, să-și adauge propria poveste, în funcție de spațiul, cultura, familia din care vine și de toate experiențele sale. Până la urmă, orice privitor este suma cărților citite, a întâlnirilor avute și, evident, a poveștilor citite și a experiențelor din familie.
Căci Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie este un spectacol croit din metafore puternic revelatoare.
Tabloul țesut de artizanul orbit de frumusețea lumii pe care, tenace, o reproduce din fir invizibil într-o ramă goală este o imagine în sine a nevoii omului de iluzie. Iar arta teatrală "vinde", cu fiecare spectacol, impresia unui tablou în care perfecțiunea ia forma efemerului cusut din firele tuturor artelor: imagine, muzică, dans, text. Iată forma artistică ce se dezintegrează în fiecare clipă pentru a se recompune iarăși în clipa următoare și a cărei țesătură iluzorie durează cât ține rama scenei și limitele temporale în care-i este dat a se produce continuu din alcătuiri și risipiri.
Scena, ce loc al desfătărilor și totodată al lâncedei plictiseli de care, spune povestea nesfârșită a miilor de nopți figurate de Purcărete, nu te poți, de fapt, plictisi niciodată!
Purcărete reinterpretează în spectacol tehnica narativă a povestirii cu sertare, păstrând astfel efectul Șeherezadei din cele o mie și una de cathartice nopți. Inserțiile narative culeg mai multe fragmente de povești care pe de o parte o întârzie pe prima (un truc ce produce suspans și în același timp ține receptorul captiv în plasa așteptărilor), pe de altă parte o recreează, adăugându-i permanent variațiuni ale aceleiași teme.
Și pentru aceasta, Dragoș Buhagiar imaginează un spațiu închis și deschis în același timp, compus exclusiv pe toate laturile din covoare orientale. Elementul cu care operează scenograful este un simbol de mult consacrat, anume celebrul covor zburător care face să apară, dar și să dispară, care încorporează organic personajele, în sensul că le absoarbe și le dezintegrează dincolo de spațiul scenei, pentru a le recorporaliza, trimițându-le la vedere, în lumina verzuie a reflectoarelor, să-și spună povestea. Mai mult, în covoarele așternute pe scândura scenei sunt croite neașteptate trape între două lumi, aceasta și cealaltă: plictisitoarea realitate și înșelătoarea ficțiune.
Imediat ce pătrunde în sală, publicul intră direct în prologul spectacolului, un spațiu sacru unde preludiul facerii acestei neasemuite povești a și început deja. Pe scenă, grupuri de oameni robiți, legați prin fire vizibile de degetele de la mâini și de picioarele desculțe (ce metaforă fericită și în același timp explicită a condiției absolut obligatorii de a păși în spațiul pur și purificator al scenei: descălțarea de sine și de realitate!), se mișcă hipnotizați în așteptarea clipei de grație: spectacolul. Sforile care leagă oamenii sunt firele unor povești de care ei se lasă de bunăvoie robiți, invitându-și în același timp publicul să se dedea în aceeași manieră convenției scenice. Căci actori și spectatori deopotrivă, cu toții simțim organic această nevoie de iluzie a imposibilului suprem: anume că cea mai frumoasă poveste e pe cale să înceapă exact acum, iar noi suntem martorii neasemuitei ei faceri.
O facere însă nu doar din cuvânt (cel povestit) și imagine (scena ca spațiu uterin al plămădirii lui), ci și din sunet. Căci Vasile Șirli știe în cel mai bun mod cu putință cum să rezoneze muzical cu viziunea lui Purcărete. Sunetele se încarnează din cele mai diverse și aparent incompatibile instrumente. Gornița eunucului (întrupat de nimeni altul decât Cristian Stanca) este încă de la început un gong jucăuș ce răvășește în răstimpuri personajele, poveștile - un soi de ac cu ață sonoră capabilă să țeasă laolaltă peticele scenelor. Apare apoi saxofonul glumețului copil, în șpilhozenul căruia intră atât de drăgălașa Veronica Arizancu, un paj răsfățat ce linge din borcanul cu miere nectarul frumuseții neasemuitei povești, căutând simbolic în bocancii goi - "ale cui sunt ghetuțele astea?" - personajul lipsă din fiecare poveste începută. Xilofonul este și el prezent într-un moment, căci acompaniază, ține ritmul, sunetul lui e dulce, suav, moale precum covoarele orientale care îl absorb. Apoi sunt vocile umane care imită lătratul cățelului (Alexandru Malaicu), țârâitul greierelui (Horia Fedorca) sau compun corul care situează poveștile în planul magic al lumii lor, slăvind suprema măreție: "și Allah e mai știutor..."
Dar cel mai fascinant mod de a crea muzica spectacolului stă în cele opt pianine vechi. Din clapele lor, sunetele capătă formă, volum și textură, alcătuite din fragmente repetitiv performate de mai multe personaje, fiecare la pianina sa. Ele par că atunci descoperă sunetele, muzica, iar stereofonia creată simultan în spațiul scenei din clapele celor opt pianine dispuse pe trei laturi se condensează între pereții tapetați cu covoare orientale. Un tablou de o senzualitate aparte este imaginea fecioarelor-pianine care-și folosesc tălpile și degetele de la picioare pentru a îngâna pe clape muzica divină a sferei artelor. Căci doar în spațiul aerat al sunetelor efemere, create special de Vasile Șirli pentru această alegorie, poveștile se împreunează gestând și nasc pentru noi, cei profani.
Și totuși, din rama neasemuitei și încă nespusei povești ne privește secat de vitalitate padișahul cel ofilit de plictiseală, care a gustat deja din absolut toate plăcerile vieții. Aici Pali Vecsei întrupează caracterul personajului său până la identificare totală, compunând imaginea unei ființe secate de tristețea că nimic, dar absolut nimic de pe lumea asta nu-l mai poate surprinde. Alături de el sunt servitorul (Ștefan Tunsoiu), care nu-și mai poate nicicum satisface stăpânul, cerând resemnat, de bunăvoie, să-i fie retezat capul, dar și djinul său cu chip de femeie (Cristina Ragos intră extrem de bine în personaj), un duh căruia îi este de asemenea cu neputință să-i mai înfoaie padișahului trupul ori să-i anime spiritul atoatesastisit. Zadarnic. Nici cerul înstelat al nopții, nici vreuna din cele 300 de frumoase neveste pe care le deține întru desfătare nu mai reprezintă un motiv de plăcere, căci șahul a epuizat toate poveștile lumii și nimic, dar absolut nimic nu-l mai poate surprinde.
Nici cei cinci pelerini erudiți, un personaj colectiv în care își topesc individualitatea, dar își etalează măiestria Cristina Stoleriu, Cendana Trifan, Raluca Iani, Codruța Vasiu, Diana Văcaru Lazăr, întruchipând poeții, înțelepții, cărturarii ce umblă jumătate desculți, jumătate cu sfiala degetelor de la picioare dezgolite în călătoria lor prin lumea largă pentru a căuta cele mai frumoase povești, nici măcar ei nu dețin povestea supremă, pentru că nu vor putea întrece niciodată în ingeniozitate imaginarul colectiv.
Și întrucât lumea orientală este exclusiv un spațiu al interminabilelor ticluiri, trebuie că mai există totuși, în cele din urmă, o istorisire de al cărei farmec stăpânul încă nu s-a bucurat. Astfel, rămânem cu toții - padișah, slujitori, spectatori - captivi ai nerăbdării de a afla Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul, cel căruia i-ar fi venit timpul să se însoare, dar nu-și putea alege mireasa. Povestea dă să înceapă de nenumărate ori, dar permanent se poticnește, asemenea unei femei îndărătnice, mofturoase pe care bărbatul nu reușește s-o îmblânzească așa ușor pentru a o stăpâni.
Scenele erotice sunt în acest spectacol de o senzualitate care intrigă și hipnotizează simultan, pentru că se dezvăluie și se ascunde în același timp miza finală: împerecherea. Și aici se profilează o altă stare cathartică, dar efemeră, deci zadarnică, fiindcă erosul nu merge niciodată până la capăt; e o poveste care trebuie permanent rescrisă, căci postludiul oricărei povești seducătoare devine pretext pentru preludiul următoarei povești.
Dansul împerecherii zadarnice este una dintre scenele teribil de senzuale din economia spectacolului. Trupul sculptural al femeii (Antonia Dobocan este aici perfecțiunea întrupată) este un spectacol în sine, în jurul căruia se învârte, sedus, un prinț firav (interpretat de Gyan Ros Zimmermann), un spectator al perfecțiunii din fața ochilor săi, dornic să-i cucerească miezul dulce al frumuseții și feminității, esența ascunsă, dar revelatoare de extaze. Bărbatul este deci robit de imaginea perfecțiunii și a purității fecioarei neîncepute, a cărei teatralitate țese portretul perfect din rama acestei scene. Dansul lui împăunat ilustrează iluzoria încercare de a îi cuceri grațiile, esențele ascunse, feminitatea în toate sensurile ei alegorice, dar teatrul, cu trupul lui imaculat, intangibil, rămâne mereu neprofanat de spectatorii lui. Vai nouă, celor care dansăm săltând cuceritori în jurul feciorelnicei purități a spectacolului, căci nu vom avea niciodată acces deplin la misterul profunzimilor etern feminine ale teatrului. Precum bărbatul din dansul împerecherii cu frumosul, nu ne vom ridica niciodată la nivel maxim organul receptacul al pătrunderii depline a semnificațiilor acestei efemere arte, TEATRUL. Și aici este momentul în care se râde de bietul prinț, fiindcă teatralitatea este în esență mai ales commedia dell'arte cu neputincioasele-i virtuți coborâte până la ridicol, de care avem nevoie în ultimă instanță să se facă haz, pentru a lua cu toții seama.
Și din acest punct, povestea lui Abul Hossein Yemenitul este pregătită să se ridice pe propriile-i picioare și să umble în voie printre noi, căci are acum toate organele necesare: comedia, tragedia, ludicul și metafora. Hossein din neasemuita poveste este inițial nici mai mult nici mai puțin decât un măgar candid care își pune la încercare stăpâna. E nevoie de bici pentru ca încăpățânarea proverbială a lui să-i fie îmblânzită. Așa își descoperă prințul propria sexualitate, păstrând din vechiul măgar inocența privirii galeșe, la care se adaugă acum pielița albă, diafană a unui trup feciorelnic și o rostire peltică. Căci din măgar, el se transformă în Prințul Ibrahim, un adevărat zeu al plăcerilor trupești. Dar un zeu ușor peltic, fiindcă nu, nu există protagonistul perfect, căci nici noi nu suntem spectatorii perfecți. Iustinian Turcu își confirmă o dată în plus prin acest rol întreaga sa naturalețe, firescul, candoarea, energia organică pe care o dăruiește personajului pe scenă, într-un cuvânt, măsura deplină a talentului său.
Neasemuita poveste... rămâne pe deplin un elogiu adus senzualității artei sub toate formele sale posibile.
Seducția poveștilor începute și neterminate derivă întotdeauna din tensiunea creată între cele două mize, relevarea și revelarea. Momentul care dramatizează acest tip de tensiune în spectacol este scena lampionului alb: un cub perfect cu latura de 1 metru, alcătuit din pânză imaculată, ce amintește, poate, de cearșafurile purității caste. El ascunde de ochii profani posibila, multrâvnita împerechere dintre prințul Ibrahim și frumoasa prințesă Djamila (Ada Bicfalvi dă expresivitate și forță acestui caracter feminin, mai ales când își cară prințul în brațe), dar în același timp incită, înfierbântându-le spectatorilor imaginația. În interiorul lui, două felinare - două trupuri arzând de senzualitate, două spirite aprinse - se presupune că ar trebui să-și consume extazul. Fecioara neasemuit de frumoasă nu este altceva în esență decât povestea mult râvnită, de care prințul este total sedus. Dar pătrunderea esențelor poveștii supreme nu se-ntâmplă de fapt niciodată, în ciuda celor ce se spun în jurul cubului împerecherii. Fiindcă teatrul mizează pe convenția că se întâmplă tot ceea ce ni se povestește că se întâmplă.
Ce este teatrul? Doar o poveste spusă în cel mai convingător mod cu putință, iluzie compensatoare a neputințelor reale de a fi cine ți-ai dori să fii!
Căci arta scenei, ce iluzie deplină, cusută din firul neasemuitei perfecțiuni, pe care, oricât te-ai strădui, n-o poți atinge niciodată! Iar infatuarea de a pretinde că ai reușit este aidoma gestului de a fi tras de nas și apostrofat, cât ai fi tu de stăpân, ba încă în văzul tuturor, de mâna care iese brusc din cazanul de scuipat sâmburi de măsline, pedepsește și apoi dispare la fel de brusc într-un nor de praf alb. Iată măiestria de a crea iluzii!
Epilogul parabolei celor o mie și una de nopți este asemenea unui postludiu în care poveștile, chiar și după ce se vor fi terminat cumplit, cu sacrificarea ascultătorului înșelat de iluzii, au darul de a merge mai departe, transgresând lumile. Purcărete construiește aici o scenă teribil de suavă, dialogul capetelor. Trecând dincolo, în regatul fără sfârșit al morții, capul tăiat al stăpânului se întâlnește cu retezatul cap al robului său, care-l așteaptă, slujindu-l până la capăt, să toarcă în ceasul din urmă ce n-a putut țese în ceasul dintâi. Se vor desfăta deci pentru ultima oară din borcanul cu miere, căci djinul și pajul răsfățat dau pentru ultima oară celui înfometat de povești să guste din nectarul dulce al imaginarului colectiv. Robul îi deapănă stăpânului firul neasemuitei povești, părăsind realitatea nuntirii eșuate a lui Hossein pentru a ajunge la memorabila, rușinoasa lui fugă în deșertul amărăciunilor.
În acest fel rămân după oameni poveștile, ca nesfârșite legende, în neuitare. Epilogul lasă astfel publicului speranța că, făcându-se trupul praf și pulbere în lumea aceasta, capul celui însetat de povești tot va tânji după fantasmagorii și pe lumea cealaltă. Căci imaginația colectivă nu se epuizează, iar poveștile călătoresc nestingherite prin toate lumile posibile, călare pe covoare călătoare, trecând cu ușurință granița dintre viață și moarte. Ele supraviețuiesc din om în om, deci de la cap la cap se poartă, din gură în gură, într-o continuă, inepuizabilă zicere. Căci poveștile se tânjesc cu sufletul și se plămădesc în creuzetul tigvelor doldora de imaginar a căror compilare nu se oprește nici după moarte.
Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie este, așadar, memorabilă, plină peste măsură de gingășia unei îndelungi așteptări ca o bășică de aer (în spectacol, "o răsuflătură slobozită până peste poate din pântecul preaplin de mâncăruri desfătătoare și băuturi amețitoare, peste poate de bubuitoare, cumplită și puturoasă, ferească-ne Allah de cel rău!") care se sparge în văzul lumii, la momentul cel mai sensibil, făcându-ne pe toți nemuritori pentru mai multe veacuri, precum poveștile incredibile ale celor 1001 de neasemuite nopți.
(foto: Alexandru Condurache, Sebastian Marcovici)