Regizorul și animatorul Byron Howard a revenit și la cârma celui de-al doilea film, secondat de Jared Bush, care l-a înlocuit pe Rich Moore și a semnat din nou scenariul. Continuând povestea exact din punctul în care s-a încheiat prima parte, Zootopia 2 își continuă mesajul social, explorând mai în profunzime societatea constituită în film, prin prisma relațiilor dintre locuitorii orașului și categoriile considerate periculoase pentru pacea comunității. Într-una dintre misiunile lor, Judy Hopps și Nick Wilde descoperă că istoria orașului - incluzând construcția zidurilor climatice, care permit diferitelor specii de mamifere să coexiste - s-ar putea să nu fie așa cum a fost ea perpetuată. Conform narativei oficiale, înaintașul familiei Linxley a fost creatorul zidurilor și cel care i-a alungat pe șerpi din oraș, ca urmare a unei presupuse crime comise în timpul unei tentative de a fura jurnalul original al invenției. O poveste despre istoriile mistificate de cei care dețin puterea, despre modul în care anumite grupuri ajung să fie supuse oprobiului public, devenind un inamic comun al întregii societăți. De asemenea, se face referire și la modul în care adeseori, de-a lungul istoriei, bărbații și-au asumat creditul pentru realizările unor femei.
Problema acestei direcții sociale este faptul că provine dintr-o industrie afectată de tot felul de abuzuri. Mesajele inserate pot da impresia unui adresări moralizatoare, venind din partea celor cărora ar trebui mai degrabă să le fie adresate. În plus, filmul pare să fie mai rezervat în modul în care se exprimă pe marginea acestor teme sensibile, cu un ton domolit în comparație cu primul film. Un fapt care poate fi motivat strict din perspectiva asigurării unui succes comercial, pentru că altminteri pare să fie doar un angajament asumat parțial.
Ginnifer Goodwin și Jason Bateman își reiau partiturile celor doi protagoniști, demonstrând încă o dată că interpretările lor sunt unul dintre punctele forte ale filmului: Goodwin în rolul energicei iepuroaice Judy Hopps, care își dorește să facă lumea un loc mai bun; respectiv Bateman în rolul vulpoiului Nick Wilde, pungașul devenit polițist, pentru care această misiune pare mai degrabă exagerată. Acestora li se alătură alte nume, precum Ke Huy Quan, în rolul șarpelui Gary, care încearcă cu disperare să scoată adevărul la iveală pentru a-și putea readuce familia alături; Brenda Song și Macaulay Culkin în rolul fraților Kitty și Cattrick Linxley; Andy Samberg în rolul lui Pawbert Linxley, fratele discreditat al familiei, care încearcă să-și convingă tatăl că merită să aparțină familiei prin distrugerea brevetului care confirmă că inventatoarea reală a zidurilor este de fapt Agnes, străbunica lui Gary. Pentru a realiza acest lucru, se aliază aparent cu acesta, pretinzând că vrea să-l ajute. Din păcate Pawbert, care avea potențialul de a fi un personaj interesant se dovedește un clișeu întâlnit frecvent în tipul acesta de producții, ceea ce îl transformă într-un personaj unidimensional și îi dejoacă planurile încă dinainte de "marea" dezvăluire. Nu în ultimul rând, trebuie amintit Patrick Warburton, care îi împrumută vocea noului primar, Winddancer, a cărui funcție este la fel de performativă ca rolurile sale obișnuite, fiind în realitate doar o marionetă a familiei Linxley.
Din punct de vedere vizual, Zootopia 2 se menține la nivelul calitativ al primului film. Nuanțele de culoare și lumina sunt folosite într-o manieră ingenioasă pentru a induce tonul scenelor: culorile mai reci și lumina mai difuză marchează scenele sobre; culorile calde, radiante și lumina mult mai intensă amplifică efectul scenelor comice. Totodată, acestea dirijează și elaborează tensiunea pe care acțiunea o are în diferite puncte ale filmului. Construcția lumii din Zootopia este concepută cu multă atenție, iar sectoarele orașului sunt astfel gândite încât să confere o perspectivă credibilă asupra condițiilor în care cetățenii zonei în cauză trăiesc. Pe deasupra, fluiditatea animației 3D, care face mișcările personajelor să pară foarte naturale, este și ea remarcabilă, mobilitatea punctului de focus pentru spectator fiind mai mereu precisă, iar tranziția lină și antrenantă. Mai mult de atât, Zootopia 2 se bucură și de numeroase referințe cinematografice. Unele fac trimitere la alte filme Disney, cum ar fi Ratatouille sau Tangled, în timp ce altele evocă filme cult, ca The Shining sau The Silence of the Lambs. Aceste elemente adaugă un plus de valoare intertextuală producției.
Evoluția relației dintre Judy și Nick este un aspect pe care se insistă și în acest film. Față de dinamica din primul film, aici se conturează discrepanța dintre stringența lui Judy de a face lumea un loc mai bun și pragmatismul lui Nick, care maschează o neîncredere totală față de lume. Fluctuația relațională este importantă de discutat, pentru că sugerează nu doar importanța de a accepta perspectiva celuilalt și cumulul de circumstanțe care a dus la acest tip de optică, ci și flexibilitatea de a înțelege într-o manieră interioară, care nu trebuie să fie absolut în concordanță cu propriile valori. În contrast cu această evoluție, construcția defectuoasă a lui Pawbert îl retrogradează de la nivelul unui personaj cu potențial, în prima parte a filmului, la nivelul unui personaj-matrice, lipsit de personalitate. De altfel, nu pot fi contestate implicațiile psihologice și familiale ale personajului: nevoia de validare din partea părintelui, nevoia de apartenență activă în cadrul familiei, năzuințe cât se poate de reale și de năucitoare. Problema ține mai mult de refuzul de a i se încredința lui Pawbert puterea de a alege un cu totul alt drum și, în fond, de a rămâne cu o imagine integră și veridică, lipsită de urmele nevoii sale de afirmare.
Nu există nicio urmă de suspiciune că Zootopia 2 ar fi unul dintre filmele bune de animație ale anului 2025. Este însă unul care nu și-a atins complet potențialul, ci s-a simțit puțin sufocat de ansamblul stufos de direcții: pe de-o parte reflecțiile sale societale privind diviziunea clasistă și manipularea istorică; pe de altă parte, puterea prieteniei de a accepta și de îmbrățișa diferințele de viziune dintre indivizi. A încercat să fie interesant atât pentru publicul foarte tânăr, cât și pentru publicul matur, ceea ce în mare a și reușit. Dar tot există un anumit risc ca filmul să fie receptat ca fiind prea greoi din cauza temelor tratate, ori ca mesajul să fie prea diluat din cauza supratemelor alăturate. În schimb, nu eșuează să-și țină privitorii antrenați și implicați în desfășurarea acțiunii care se desfășoară pe marele ecran, ceea ce dincolo de toate substraturile sale, poate fi la fel de important.