Întâlnirea de astăzi este mai specială, deoarece dorim să ne apropiem de scriitorul Ödön von Horváth, cel care în 9 decembrie 2025 ar fi împlinit 124 de ani. În acest fel anticipăm anul viitor, când el va fi sărbătorit în întreaga lume, împlinindu-se 125 de ani de la nașterea sa. Să-i dăm cuvântul pentru a se prezenta.
"M-am născut în Fiume [astăzi Rijeka], am crescut în Belgrad, Budapesta, Pressburg [astăzi Bratislava], Viena și München și am pașaport maghiar -... Sunt un amestec tipic austro-ungar vechi: maghiar, croat, german, ceh - numele meu este maghiar, limba mea maternă este germana.... Am un pașaport maghiar - dar patria? N-o cunosc... Lipsa de patrie mă scutește de sentimentalități inutile."
Acest fragment preluat dintr-un text autobiografic al scriitorului Ödön von Horváth este menit să ne introducă în universul autorului, al cărui portret doresc să-l reconstruiesc prin intermediul unei prezentări atipice, axate în principal pe un colaj din diverse citate provenite din textele sale autobiografice, fragmente din interviuri și texte teoretice, mărturii ale contemporanilor săi, scriitori, regizori de teatru și jurnaliști.
Repere biografice
Prin proveniența sa, o familie burgheză înstărită, cu tatăl - un diplomat maghiar din Croația de Est (Slavonia) și mama, de origine germană-cehă (născută în Orăștie, Transilvania), - trăind episodic în spațiile marilor orașe europene, o persoană multilingvă, Ödön von Horváth este de fapt ceea ce astăzi s-ar numi un cetățean al Uniunii Europene.
Odiseea vieții lui Ödön von Horváth prin Europa cuprinde mai multe etape ale unui pelerinaj, așa cum declară autorul în textul autobiografic citat anterior. Și-a petrecut copilăria și tinerețea la Belgrad, Budapesta, München și Bratislava. Urmarea veșnicelor mutări, din cauza misiunii diplomatice a tatălui, este relatată de autor: "În timpul școlii am schimbat de patru ori limba de predare și am făcut aproape fiecare clasă într-un alt oraș. Rezultatul a fost acela că nu știam niciuna dintre aceste limbi foarte bine. Când am venit pentru prima dată în Germania, nu puteam să citesc ziarul, deoarece nu cunoșteam literele gotice, deși germana este limba mea maternă." După ce și-a finalizat examenul de bacalaureat la Viena, a urmat cursuri universitare în domeniul filosofiei, psihologiei, teatrologiei și germanisticii la München, fără însă a-și finaliza studiile. Începând cu anul 1920 s-a retras deseori în vila părinților de la Murnau (Bavaria), alternând cu șederi la Berlin, întrerupte de voiaje în Franța, Spania și Italia, perioadă în care s-a dedicat scrisului. În anul 1931 a fost distins cu Premiul Kleist pentru piesa Noapte italiană la sugestia lui Carl Zuckmayer, impresionat de expresivitatea textelor sale dramatice: "Ceea ce face are format - iar privirea lui este originală, sinceră și fără menajamente. Pericolul lui este anecdoticul, iar punctul lui forte este densitatea atmosferei, siguranța formulării concise, particularitatea lirică a dialogului." Acest premiu i-a adus succes ca dramaturg, dar în urma atitudinii ostile față de regimul fascist și național-socialist, tematizat în scrierile sale, a fost nevoit să părăsească Germania. Astfel, începând cu anul 1935, a devenit un "emigrant" prin Europa, căutând asemenea unui nomad un loc sigur, ferindu-se de racilele nazismului. Drumul exilului la purtat pentru un timp prin Austria, în special la Viena și Salzburg, unde s-au retras și mulți dintre prietenii săi - Franz Theodor Csokor, Carl Zuckmayer, Franz Werfel, Walter Mehring. În martie 1938 a părăsit țara care i-a servit temporar ca exil, continuându-și un ultim pelerinaj prin Praga, Trieste, Veneția, Milano, Zürich și Amsterdam, punctul final fiind la Paris. Un final fatal, asemenea unei lovituri de teatru - străbătând bulevardul Champs-Élysées, după ce s-a despărțit de prietenii săi cu care plănuise să se deplaseze la Zürich pentru a începe filmările după romanul său Tineri fără Dumnezeu, chiar în fața edificiului Théâtre Marigny, o creangă, desprinsă în timpul unui furtuni dintr-un copac bătrân, s-a prăbușit peste scriitor, acesta aflându-și pe loc sfârșitul la vârsta de doar 37 de ani!
Câteva mărturii despre Ödön von Horváth
Pentru a înțelege cine a fost Ödön von Horváth apelez la mărturia lui Klaus Mann, cunoscut pentru impresionantul său roman Mefisto, fiul celebrului scriitor Thomas Mann. "Avea un mod ciudat, lent, oarecum somnoros, dar insistent de a vorbi. Cu un zâmbet copilăresc, dar nu lipsit de cruzime, îi plăcea să povestească întâmplări ciudate și înfricoșătoare -..., în care jucau un rol important accidente grotești, întâmplări comice, neobișnuite și teribile. Părea un om liniștit, căruia îi plăcea să mănânce, să bea și să discute cu prietenii... Desigur, discuțiile sale erau de așa natură încât uneori prietenilor le trecea un fior rece pe șira spinării. Era îndrăgostit de straniu, dar nu într-un mod jucăuș, estetic sau literar; mai degrabă, straniul, demonicul era în el, ca element al ființei sale."
În opinia reputatului critic literar Marcel Reich-Ranicki "Horváth era vesel, fermecător și cavaleresc, jucăuș și neglijent, un mic aventurier și un mare bon vivant, uneori puțin greoi, cu simțul umorului și un șmecher extrem de simpatic, cu imaginație, un naiv, iubitor de natură, și, în același timp, un orășean pasionat. Iubea iarmaroacele, grădinile publice, cafenelele, restaurantele ieftine și barurile din suburbii."
Poetica lui Ödön von Horváth
În ideea de a ne apropia de scriitorul și omul Ödön von Horváth, am selectat câteva maxime și fragmente din textele teoretice ale autorului, cele care redau de fapt poetica sa, specificitatea scriiturii sale, cu o tematică axată pe redarea realității unei lumi în derivă, în plină criză economică. În scrierile sale focusul este îndreptat spre lumea micii burghezii, a proletariatului și a oamenilor marginalizați. Prin încercarea de a descrie lumea așa cum este, dramaturgul reușește să redea sinceritatea deseori brutală a acelora care sunt dezamăgiți, alienați, fără speranță în viitor. Fracțiunea de jos a clasei de mijloc, cea care veșnic caută să se identifice cu înalta burghezie pentru a nu fi confundată cu proletariatul, este personajul central ale textelor sale: negustori, meșteșugari, chelneri, croitorese și alți oameni obișnuiți. În timpul crizei economice din perioada interbelică, mulți dintre ei și-au pierdut stabilitatea, au rămas fără slujbe și chiar fără morală. În ciuda criticii ipocriziei și a falsității, a duplicității relațiilor umane, o anumită privire empatică și distanțată asupra personajelor sale dramatice poate fi considerată o trăsătură fundamentală a textelor lui Horváth. În acest sens câteva citate relevante care redau esența gândirii poetice a lui Ödön von Horváth:
"Pentru mine există o singură lege - și aceea este adevărul."
"Motivul dramatic fundamental al tuturor pieselor mele este lupta eternă dintre conștiință și subconștient."
"Nu am alt scop decât acesta: demascarea conștiinței."
"Toate piesele mele sunt tragedii, ele devin comice doar pentru că sunt stranii."
"Nu scriu împotrivă, ci doar arăt... Totuși, nu scriu niciodată pentru cineva, și există posibilitatea ca acest lucru să aibă un efect contrar. Sunt doar două lucruri împotriva cărora scriu: prostia și minciuna. Și două lucruri pentru care militez: rațiunea și sinceritatea."
"Ca în toate piesele mele, încerc să fiu cât mai nemilos cu prostia și minciuna, pentru că această formă de manifestare intransigentă ar trebui să fie probabil cea mai nobilă sarcină a unui scriitor, care uneori își imaginează că scrie doar pentru ca oamenii să se recunoască pe sine."
Ca dramaturg, Ödön von Horváth preferă genul de "piesă populară" (așa numitul "Volkstheater"), inspirându-se în special din tradiția austriacă; pe lângă Ferdinand Raimund, Johann Nestroy este dramaturgul preferat, un etalon, cel care critică diverse aspecte sociale prin intermediul satirei și melodramei. Horváth este cel care va rescrie piesa populară, chiar o va reforma. Spre ilustrare, am selectat câteva fragmente din textele teoretice ale dramaturgului care se referă la forma dramaturgică preferată, așa numita "piesă populară" și pe care a reformat-o.
"Dacă în zilele noastre se dorește continuarea tradiției vechii piese populare, atunci, desigur, trebuie să aducă pe scenă oameni din popor din zilele noastre: adică micii burghezi și proletarii. Dacă vrei ca autor să creezi cu adevărat, nu poți ignora descompunerea completă a limbajului pieselor populare printr-un jargon artificial (Bildungsjargon). Acest gen de jargon provoacă critică - și astfel, dialogul noii piese populare trebuie să devină o sinteză între seriozitate și ironie."
"Îmi imaginez continuarea, chiar reînnoirea vechii piese populare - adică o piesă în care problemele sunt tratate și prezentate într-un mod cât mai popular posibil - întrebările poporului, preocupările sale simple, văzute prin ochii poporului. O piesă populară, care este în cel mai bun sens al cuvântului autentică și care poate inspira și pe alții să continue să lucreze în această direcție - pentru a construi un teatru popular autentic, care să apeleze la instinctele și nu la intelectul poporului."
"Am distrus absolut conștient vechea piesă populară, formal și etic, și am încercat să găsesc în calitate de cronicar dramatic o nouă formă a piesei populare."
"Cine încearcă să ne modeleze pe noi, oamenii, trebuie să constate fără îndoială că expresiile emoționale sunt kitschoase, adică falsificate, banalizate și, într-un mod masochist, dornice de compasiune, probabil din cauza unei comodități care are nevoie de recunoaștere. Așadar, cine încearcă să modeleze sincer oamenii, va putea crea probabil doar imagini oglindite. "
"Oamenii nu ar fi deloc răi dacă nu le-ar merge rău."
Despre creația literară a lui Ödön von Horváth
Referindu-ne la creația literară, trebuie subliniată varietatea genurilor pe care le-a abordat: proză scurtă, poezie, farse, comedie, piese populare, romane, scenarii de film, diverse proiecte pentru texte dramatice și romane nefinalizate. Un paradox îl reprezintă proiectul romanului Adio, Europa!, publicat postum în formă de eseu. Manuscrisul a fost găsit asupra lui Ödön von Horváth, în portofelul acestuia, atunci când s-a produs accidentul fatal la Paris. Este cunoscut faptul că plănuise să părăsească Europa cu gândul de a emigra în Statele Unite ale Americii, explicabil prin titlul romanului amintit, rămas neterminat.
În ceea ce privește opera dramatică, mă voi referi doar la două din cele mai cunoscute creații, cele care i-au adus dramaturgului succes și sunt prezente actualmente pe scenele lumii.
Povestiri din Pădurea Vieneză, piesă populară în trei părți, finalizată în anul 1931, a avut premieră absolută la Berlin în 2 noiembrie 1931. Regizorul Heinz Hilpert, entuziasmat de text, l-a montat în cel mai scurt timp și și-a exprimat părerea după cum urmează: "Horváth a privit fix în ochii Meduzei, numită viață, și a descris fără ezitare ceea ce se întâmplă în ceea ce pare să se întâmple. Era o sinceritate și o implacabilitate în descrierea lipsei de relații dintre oameni, încât se vorbea despre o mare grosolănie, cinism și ironie; ceea ce nu era deloc cazul. Pentru că Horváth însuși era un om vesel - deși foarte melancolic și împovărat -, dar era un om care nu vedea viața deloc negativ, ci doar o radiografia - așa cum este ea în realitate."
Kasimir și Karoline, piesă populară în trei acte, scrisă în 1932, a cunoscut premiera absolută la Leipzig în 18 noiembrie 1932. Nemulțumit de reacția presei, Ödön von Horváth a corectat percepția greșită prin declarația sa: "Nu este deloc o satiră, ci o baladă despre șoferul șomer Kasimir și logodnica sa ambițioasă, o baladă despre o tristețe tăcută, atenuată prin umor, adică de conștientizarea faptului că toți trebuie să murim!" Drept urmare a conceput un text explicativ, așa numitele Instrucțiuni de utilizare ptr. actori pentru piesa "Kasimir și Karoline". Câteva fragmente ilustrative, importante atât pentru actori, cât și pentru regizori, pentru a înțelege estetica propusă de dramaturg, pe lângă indicațiile referitoare la jocul actoricesc:
"Până astăzi, m-am opus cu vehemență să mă exprim în vreun fel despre piesele mele - și anume, am fost atât de naiv și mi-am imaginat că piesele mele vor fi înțelese și fără instrucțiuni de utilizare... De multe ori nu am reușit să realizez pe deplin sinteza pe care mi-o doream între ironie și realism... Pentru că, în cele din urmă, esența sintezei dintre seriozitate și ironie este demascarea conștiinței... Parodia nu poate fi scopul meu... Urăsc parodia! Satiră și caricatură - din când în când, da. Dar pasajele satirice și caricaturale din piesele mele se pot număra pe degete - nu sunt un autor satiric... nu am alt scop decât acesta: demascarea conștiinței... Prin demascarea conștiinței, ajung, desigur, să tulbur sentimentele criminale - de aceea oamenii găsesc adesea piesele mele dezgustătoare și respingătoare, pentru că nu pot asista la faptele rușinoase. Sunt confruntați cu faptele rușinoase - le observă, dar nu le trăiesc..."
Referitor la capitolul regie, următoarele comentarii și indicații stricte:
"Voi încerca să dau pe cât posibil doar instrucțiuni practice... Dacă regia respinge chiar și unul dintre aceste puncte, voi retrage piesa, deoarece atunci ea va fi denaturată. Printre păcatele capitale ale regiei se numără următoarele:
1. Dialect. Nu se vorbește niciun cuvânt în dialect! Fiecare cuvânt trebuie pronunțat în limba germană literară, dar așa cum ar vorbi cineva care vorbește doar dialect și se obligă să vorbească limba germană literară. Foarte important! Pentru că astfel fiecare cuvânt capătă o sinteză între realism și ironie. Umorul subconștientului.
2. În toate piesele mele nu există niciun singur pasaj parodic!
3. În piesele mele nu se găsesc prea multe elemente satirice. Nimeni nu trebuie să fie interpretat ca o caricatură, cu excepția câtorva figuranți, care pot fi considerați, într-un fel, decor.
4. Desigur, piesele trebuie interpretate stilizat... Vă rog să acordați o atenție deosebită pauzelor din dialog, pe care le denumesc "tăcere" - aici conștiința și subconștientul se luptă între ele, iar acest lucru trebuie să fie vizibil.
5. În dialogul stilizat astfel, există excepții - câteva propoziții, uneori doar o singură propoziție, care trebuie redată brusc într-un mod foarte realist, foarte naturalist.
6. Toate piesele mele sunt tragedii - ele devin comice doar pentru că sunt stranii. Straniul trebuie să fie prezent.
7. Fiecare dialog trebuie să fie evidențiat - jocul mut al celorlalți este strict interzis. Trebuie jucat stilizat, pentru a sublinia universalitatea esențială a acestor oameni - nu se poate sublinia suficient acest lucru.
8. În cadrul acestui joc stilizat există, desigur, diferențe gradate...
Kasimir, Karoline, Erna (cel mai puțin stilizați)
Schürzinger, Rauch, Speer, Elli - stilizați
Maria și toți ceilalți
Caricaturali: figuranții și anomaliile.
Acest stil este rezultatul muncii practice și al experienței, și nu un postulat teoretic. Și nu pretinde universalitate, ci se aplică în primul rând doar pieselor mele."
Ödön von Horváth despre rolul scriitorului
Ödön von Horváth, conștient de rolul scriitorului, postulează: "Sarcina cea mai importantă a scriitorului este să fie rațional. Aș putea simplifica definiția spunând că rațional este cel care este clar. Dar claritatea este nepopulară în zilele noastre." În acest sens, referitor la răspunderea unui scriitor față de tematica abordată și felul scriiturii, ajunge să își renege majoritatea creațiilor sale literare. "Poate că este grotesc să-ți propui un program de scriere de piese într-o perioadă tulbure precum este cea în care trăiesc, în care nimeni nu știe ce va fi mâine. Cu toate acestea, îndrăznesc să o fac, deși nu știu ce voi mânca mâine. Pentru că sunt convins că are sens să-ți propui un obiectiv măreț. Pentru a te justifica și a te încuraja. - În anii 1932-1936 am scris diferite piese, care, cu excepția uneia, au fost jucate și, cum se spune, cu succes, cu excepția uneia. Retrag aceste piese, ele nu există, au fost doar încercări.
Acestea sunt: Kasimir și Karoline; Credință, iubire și speranță; Necunoscuta din Sena; Încoace și încolo; Spre ceruri; Figaro divorțează; Don Juan revine din război; Judecata de apoi
O dată am comis un păcat. Am scris o piesă, Cu capul prin zid, am făcut compromisuri, corupt de influența neo-prusacă, și am vrut să fac o afacere, nimic altceva. Piesa a fost jucată și a eșuat. O pedeapsă justă. Așa că mi-am propus să scriu, fără confuzie, comedia omului, fără compromisuri, fără să mă gândesc la afaceri... Nu mai fac prostituție și de acum înainte vreau să-mi scriu piesele sub titlul "Comedia omului", ținând cont de faptul că, în ansamblu, viața umană este întotdeauna o tragedie, doar în detaliu este o comedie."
Autori despre originalitatea lui Ödön von Horváth
În loc de concluzie, alte citate concludente, cele care subliniază în esență originalitatea creației lui Ödön von Horváth, un real cronicar al timpurilor sale.
Kurt Kahl, jurnalist austriac și biograf al lui Ödön von Horváth, rezumă: "L-am putea numi un realist ironic-naiv și un cronicar al timpului său, unii critici considerându-l ca aparținând curentului Noua Obiectivitate. La prima vedere, Horváth oferă un teatru iluzoric burghez ce poartă masca comodității. Însă in spatele acestei măști se află personaje ivite din actualitate. El nu a fost un teoretician. Niciodată nu s-a simțit mai neînțeles, chiar denigrat, decât atunci când s-a considerat că imaginea realității descrise de el este deformată de cinism, personajele sale exagerat distorsionate, iar acțiunea încărcată de brutalitate."
Scriitorul și criticul de teatru Hans Weigel declară: "Horváth trebuie mereu să provoace, pentru că este un moralist, și astfel este un contemporan sincer al anilor treizeci ai acestui secol, care suferă alături de ceilalți. El aparține în totalitate sectorului austriac al infernului; acest lucru servește dramaturgilor germani ca pretext pentru a-l ignora. Austria, pe de altă parte, se sperie de o astfel de oglindă, de parcă dispozitivele optice ar putea murdări obiectul lor și nu doar să-l redea cu o asprime nemiloasă. Austria nu-i iartă Poveștile din Pădurea Vieneză, care completează ritmul obișnuit de trei sferturi cu al patrulea sfert, cel mai adesea trecut sub tăcere."
La rândul său filologul Wilhelm Emrich afirmă: "Un autor care te obligă să reflectezi, să privești cu atenție, care ia în serios fiecare dintre personajele sale, fără a le fixa, a le parodia, a le satiriza, a le eticheta și fără a le atribui vreo teză, vreo viziune asupra lumii sau vreo așa-zisă stare existențială."
Scriitorul contemporan Peter Handke, distins cu premiul Nobel pentru literatură, propune o comparație între Brecht și Ödön von Horváth, doi titani ai teatrului: "Ca simple jocuri formale, pot suporta piesele lui Brecht, ca basme impresionante de Crăciun, pentru că îmi arată o simplitate și o ordine care nu există. Îl prefer pe Ödön von Horváth, dezordinea și sentimentalismul său nestilizat. Frazele confuze ale personajelor sale mă sperie; modelele de răutate, neputință, confuzie într-o anumită societate devin mult mai clare la Horváth. Și îmi plac aceste fraze nebunești ale sale, care arată salturile și contradicțiile conștiinței, așa cum se găsesc de altfel doar la Cehov sau Shakespeare."
Franz Xaver Kroetz, dramaturg și adept al unui "nou" teatru popular, declară: "Aici trebuie să subliniez în mod special: Horváth avea un simț al responsabilității unic față de personajele sale și, prin urmare, față de teatru. Teatrul trebuie să fie politic, trebuie să fie, pentru că joacă în fața poporului și arată poporul, iar acesta este un proces eminamente politic. Aici, Horváth a lucrat în mod exemplar: el nu își denunță personajele, nu le glorifică: el practică... Piesele lui Horváth sunt, cel puțin în acest moment, mai politice și mai inovatoare pentru noua dramaturgie decât cele ale lui Brecht."
Închei seria citatelor cu un fragment din discursul funerar susținut de Carl Zuckmayer, un prieten apropiat al dramaturgului: "Cei mici și cei mai mici au beneficiat de dragostea ta specială, cei anonimi, cei care sunt mulțimea și formează mulțimea fără să știe și fără să se recunoască, dar care trăiesc într-o dorință constantă și neînțeleasă de a deveni oameni și de a face parte dintr-o umanitate mai nobilă. Tu le-ai înțeles limba, ai dezvăluit adesea lipsa de suflet a cuvintelor lor întâmplătoare și totuși ai simțit în spatele lor bătăile secrete ale inimii, ale neizbăvirii, ale nevoii, ale tristeții și ale speranței tuturor creaturilor. Din limbajul neîmpodobit, direct, al vieții cotidiene monotone și limitate în timp, ai creat o scriitură cu totul personală și de un gen nou, delicată și puternică."
La final încă o ultimă observație emisă de Ödön von Horváth, o cugetare profundă care denotă spiritul lui de profet: "Doamne, ce vremuri sunt acestea! Lumea este plină de neliniște, totul este în dezordine și încă nu se știe nimic sigur! Ar trebui să fii un Nestroy pentru a putea defini tot ceea ce îți stă în cale în mod nedeterminat."