O viață între iluzii și realitate - Umbră pe hârtie

Simțul scenei e esențial în realizarea unui show lejer, relaxant, de factura celui propus de Dragoș Pop și Miriam Cuibus pe mica scenă a Euphorionului clujean. Dacă adăugăm și îndelungata experiență scenică a remarcabilei actrițe, profesoară la Facultatea de Teatru și Televiziune UBB Cluj, putem spune că întâlnirea dintre cei doi artiști din generații diferite e o izbândă profesională ce atrage atenția mai ales sub aspectul îmbinării ficțiunii din textul propus de Dragoș Pop cu elemente din biografia actriței. Premiera din luna Crăciunului (12 decembrie 2025), Umbră pe hârtie este un recital tip one woman show căruia i s-a aplicat un supliment masculin secvențial: Cătălin Codreanu în chip de spirit rătăcitor. Ni se sugerează că personajul Ana, "un ghost-writer" la ceas de bilanț, e o femeie bovarică, "extrasă", se pare, din preocupările existente și în teza de doctorat a actriței: Bovarismul. Jocurile ficțiunii bovarice în literatură și teatru. Deși autorul scenariului nu operează cu fantome, pe scenă sunt doi actori în carne și oase, manevrați de Dragoș Pop pe post de fantome. O virtuală scriitoare ce trăiește în lumea iluziilor și un "Ulise" călător prin propria ei conștiință, împovărată de neputințe și abstrageri din real. Cel puțin astea sunt datele motivaționale ale celor două apariții în acest "univers fragil", ornat cu lungi, numeroase perdele diafane și mobilier ambalat pentru mutarea într-o altă lume, cadru pregătit de Zsófia Gábor pentru a alunga impresia de concretețe limitativă a spațiului convențional.

În fond, spectacolul e alcătuit din secvențe textuale asamblate la repezeală, umor căutat cu lumânarea, uneori scânteia aprinde fitilul, alteori nu, jonglerii de cuvinte de mare subtilitate adresate cunoscătorilor și nostimade mânuite cu tact actoricesc, după cum spuneam, de artiști cu experiență scenică.

Ca structură stilistică spectacolul e ușor inegal. Prima parte este un fel de stand-up comedy, domeniu în care Dragoș Pop excelează. Explicabil de ce: e genul cel mai atracțios. A doua parte alunecă spre poetizare și sensibilizare. De remarcat că limbajul e mult curățat de pornoșaguri, nu ca în precedenta năzbâtie teatrală a lui Dragoș Pop numită Schindler, cu citate licențioase din Emil Brumaru. Se vede că textierul are ce are cu scriitorii. Acolo era parodiat un scriitor pervers, corupt, libidinos, aici este conturat tragi-comic profilul unei scriitoare care-și trăiește în intimitate fantasmele. Succesele (închipuite?), angajamentele civice asumate, discursurile (politice?) pregătite, divagațiile profesionale didacticiste, tratate, desigur, cu umor și dezinvoltură. Miriam Cuibus știe să-și vrăjească spectatorii și să dea exemplu tinerilor studenți printr-un joc elastic, plin de vigoare și expresivitate în diferitele ipostaze încredințate aleatoriu personajului. Mișcarea înaintează spre dans pe muzica în surdină, aleasă de Paul Tonca. Clovneriile antrenează sala. Tot ce poate fi luat în răspăr îi servește drept suport dialogal cu publicul într-o manieră excesiv relaxantă, dar agreabilă. Glumițele spuse cu un fel de alint graseiat au șarmul lor indubitabil. Confruntările cu oglinda sunt și ele răzbunări ilare. Manuscrisele legate în dosare sau foile risipite pe jos creează impresia de "casă de hârtie" unde Ana este doar o umbră ce o locuiește momentan. Jenel Moldovan are grijă să lumineze diferit ansamblul. Doar sugestiile de boală, după analizele pe care orice femeie de vârsta ei le face, introduc în discurs filonul tragic.

Din acest punct monologul se îndreaptă spre gravitatea ieșirii din magia iluziilor, ceea ce sensibilizează în mod deosebit spectatorii. Desigur, o ieșire din scena vieții... și voalurile de mătase atârnânde o îmbrățișează literalmente, ocrotitor. E momentul în care o altă umbră coboară pentru a-i da replica. De fapt unica replică a acestui himeric personaj cu corp atletic contorsionat, care își pune pe față stigmatul scribului: cerneala. Ana întreabă Quelle heure est-il? Și destinul fantomatic răspunde Silence et demi. Întrebare și răspuns în stil beckettian. Și pentru că veni vorba, trebuie neapărat să amintesc aici prestația admirabilei actrițe Miriam Cuibus în rolul Winnie din O, ce zile frumoase, spectacol regizat de Istvan Albu în 2012. Rolul Ana din Umbră pe hârtie mi se pare, din acest punct de vedere, o continuare în spirit a angoaselor solitudinii, dar și a bucuriilor vieții.

Un surprinzător epilog iese din stereotipia glumelor. Elocvent. Actrița intră în scenă, spre final, cu o minge mare, elastică. E inima. O inimă generoasă, deschisă spre lume, dar obosită. Vrea să o adoarmă în pat ca pe un copilaș spunându-i o poveste. E povestea celor două picături de apă ce ajung să salveze în mod miraculos Pământul devenit un imens deșert. Parabolă-speranță suprapusă peste o viziune sumbră, apocaliptică. Și pentru că tot e pe val Cravata galbenă, adaug la poveste frântura de dialog cu Sergiu Celibidache. Pentru că celebrul dirijor nu voia să-și filmeze concertele, e întrebat Ce va rămâne în urma dumneavoastră? Nimic, a răspuns el stupefiant. Întreb și eu: Ce va rămâne din această sfielnică umbră pe hârtie? Nimic, îmi vine să răspund, întrucât spre această concluzie amară tinde să avanseze simbolistica titlului cu acolada deschisă spre cea mai perisabilă dintre arte care este Teatrul. Chiar așa! Ce rămâne? Poate îmi răspunde cineva.