Și ea este frumoasă. Puțin fanată, arată, totuși, încă foarte bine. Pentru a compensa, se îmbracă întotdeauna elegant. Poartă doar culori reci și materiale care exprimă opulență și duritate. Trăiește pe picior mare pe banii tătâne-su, un Mecena uns cu multe alifii. De fapt, imaginea o preocupă în cel mai înalt grad: banii și-i cheltuie cu ipocrizia dublă a eficienței și altruismului, filmându-se în diverse opere de binefacere cultural-artistice.
Așa că, teoretic, idila dintre cei doi ar putea să funcționeze. Din perspectiva ei, îngâmfată și obișnuită să obțină tot ce dorește, ar trebui chiar: el să fie o jucărie sexuală a ei, iar ea să pozeze în continuare, chiar și în propria sa conștiință, în bogătașa lipsită de prejudecăți.
Și audiența ar putea să fie satisfăcută: ar avea șansa să se desfete în fața dublului spectacol de beefcake (musculozitate masculină dezgolită pentru plăcerea vizuală a femeilor, opusă cheesecake, adică curbele feminine etalate pentru privirile bărbaților). Pentru asta, îl și vedem pe el dansând în tricouri decoltate, adesea la bustul gol, iar pe amândoi în vreo două-trei scene de sex fierbinți.
Doar că el nu-și acceptă soarta. Nu vrea să fie doar un obiect sexual sau un capriciu exclus din viața ei socială. Vrea mai mult de la viață și de la relația lor. Căci talentul îi este real și ambițiile serioase. Consideră că pasiunea sa îi justifică un statut egal cu al ei în relație, în pofida diferențelor de clasă, naționalitate și rasă care îi despart. Doar că și ea, și familia ei, îl văd doar ca pe o jucărie care poate să fie exploatată, dar nu arătată în public. Până la urmă, așa se folosesc jucăriile sexuale: te bucuri de ele, dar le ascunzi bine în dulap, nu-i așa?
Când Fernando realizează tavanul de sticlă securizată ce îl desparte de visele sale, se revoltă și devine violent și abuziv. Iar din acest punct, realitatea începe să fie dureroasă, iar visele sunt o cale de a coabita cu ea, deși fără mare efect. Visurile sunt mai degrabă dorințe decât viziuni asupra a ceea ce vor.
Scenele care se vor încărcate de erotism devin rapid un fel de lupte greco-romane la pielea goală. Ceea ce se câștigă în felul acesta prin dramatism pentru avansarea și înțelegerea poveștii se pierde însă în credibilitate și suavitate. Sexul nu mai este un liant, ci o formă de manipulare. Doar că, pentru a fi credibil un asemenea mesaj, erotismul trebuie să își păstreze o consistență, să fie puțină emoție între cei doi. Din păcate, asta dispare din regia lui Michel Franco, preocupat să urmeze cu prea multă consecvență implicații de raporturi de putere și patologie care se dezvoltă între cei doi.
Departe de a aparține supra-realismului, Dreams are doar câteva secvențe de vis care dau o expresie mai carnală și mai dezinhibată dorințelor protagoniștilor, care oricum fac foarte mult sex și în realitatea filmului. Mai rău, diferența dintre nivelul dorințelor visate și cel al pornirilor puse în practică nu este marcată corespunzător. Ca spectator, trebuie să faci efortul de decriptare a verosimilității ca anumite acte fierbinți să fie reale sau nu.
Aceeași ușoară eroare de calcul intervine și pe final. Violența care până atunci era implicită, exercitată fără consecințe, se materializează într-un ultim și ireversibil gest. Iar aici scenariul punctează la capitolul claritate a mesajului și dezvoltare organică a conflictului, dar pierde în ceea ce privește umanitatea, romantismul și nuanțarea.
Dincolo de nivelul psihologic al dramei, se întrevede o metaforă politică și de clasă. Jennifer reprezintă America bogată și rafinată, care face din artă și filantropie un instrument de soft power. Nu doar că este abuzivă și exploatatoare, dar, la momentul potrivit, poate să fie violentă. La celălalt pol, Fernando este o întruchipare a Mexicului: neliniștit, neîmpăcat cu soarta inferioară pe care istoria i-a rezervat-o, își caută destinul în relație cu bogăția, dar este suficient de mândru să pornească pe drum propriu și, la fel, este departe de a fi un miel dus spre tăiere atunci când este jignit.
În încheiere, nu mă pot împiedica să speculez asupra nucleului unui posibil scenariu care să prezinte relația dintre România și Europa. Cum ar arăta vulnerabilitățile personajului care întrupează periferica noastră cultură? Care ar fi trăsăturile distincte, răutățile și ipocriziile personajului puternic? Am putea, de exemplu, să ne imaginăm un tânăr minoritar care demonstrează un mare talent de violonist ce intră în lumea mare a muzicii tot prin intermediul vreunei vieille dame franțuzoaice, care însă pune bariere de netrecut între dorința ei de amuzament și hotărârea esticului de a se afirma pe marile scene ale lumii? Sau, dimpotrivă, o tânără provenită dintr-un rural sărac, care nu mai e chiar la prima tinerețe, dar care a rămas ambițioasă și știe să dea din coate și să profite de slăbiciunile și de decrepitudinea vreunei contese italiene stafidite și înveterată în rele (pentru a condimenta povestea și a o face mai marketabilă, e musai să ne-o imaginăm lesbiană)?