Prima imagine alb-negru, de arhivă, e cu țeava unui tanc îndreptată spre noi, spectatorii. Provocare directă. Suntem în plin război. Al doilea. Al treilea, din păcate, stă să izbucnească. Să sperăm că nu va izbucni, totuși, dar amenințările există, plutesc în aer. Și datoria oamenilor teatrului e să atragă atenția, să avertizeze, prin mijlocirea artei, asupra gravității stării de lucruri. Suntem în Ungaria. Anii 1943 - 1944. Școala de fete Matula din orașul fictiv Árkod, ceva ca Anatevka din Scripcarul pe acoperiș. Vremurile tulburi, plus misiunea primită, îl determină pe generalul Vitay să-și pună fata la adăpost în internatul școlii de fete. Georgina (Gina), fata sa, se simte la început ca într-o închisoare, se ceartă cu colegele, urăște pe toată lumea. Dar treptat se maturizează și înțelege sensul lucrurilor, e ajutată și ajută la rândul ei, grație unei statui-totem din curtea internatului, căreia i se spune Abigél și e venerată de toate fetele. Ele pun bilețele și speranțe în cupa statuii ce reprezintă o femeie din timpuri imemoriale. Zeitate, totem, mister. Abigél primește însușiri magice, devenind un simbol al întrajutorării, permutat de la un personaj la altul în mod miraculos. Abigél poate fi oricare dintre noi spune la un moment dat Györgyjakab Enikő, interpreta lui Horn Mici, superbă divă a timpului, costumată adecvat, pentru că, în naivitatea lor, fetele o identifică direct cu miraculoasa statuie din curtea internatului. Fapt e că statuia ocrotitoare e prezentă fizic în centrul scenei și printr-un procedeu tehnic subtil și de scurt timp e chiar animată pentru a fi mai convingător simbolul mesajului transmis. Omenia e vie, speranța trăiește, n-a murit, în ciuda atrocităților comise în jur de forțele naziste și de autoritățile aservite. Pe lângă această metaforă scenică vizuală, pregnantă, regia mai pune în funcțiune cel puțin încă două simboluri grăitoare în felul lor. Fetele practică zglobiu, cu nonșalanță specifică vârstei, un joc numit "terariu", prilej pentru a trece în revistă rapid, în glumă, învățăturile primite în școală, exemplificate prin tablourile unor personalități universale. Așa cum mai fac uneori țâncii răsfățați punând mustăți scriitorilor din manualele de citire. Din terariu sunt extrase pe rând portretele oamenilor mari din istoria umanității, ale căror figuri sunt mărite pe pereți și comentate comic, spre amuzamentul elevelor prinse în joc. Tulburarea directorului Torma Gedeon (interpret Bogdán Zsolt în registru sobru) în urma dispariției actelor din biroul său e extrapolată imaginativ prin spargerea acvariului cu pești, expresie a sensibilității rănite. La mijlocul spargerii e ajutorul dat unei colege evreice pentru a nu i se cunoaște etnia, pentru a i se pierde urma.
Hitleriștii sunt cruzi, răzbunători, vânează evrei, dar și trădători, tagmă în care cade și tatăl Ginei, schingiuit de forțele naziste. Dramatismul e dezvoltat în multiplicate forme, dar nu sunt omise nici scene de evlavie spirituală cum sunt imaginile cu un Crăciun fericit. Poate că aici și pe alocuri sclipiciul fericirii mușcă vinovat dintr-un măr kitsch. Dar regizoarea Eszenyi Enikő nu se îngrijorează de așa ceva întrucât e înscrisă și această dimensiune în legile unui spectacol popular, de mare amploare. Este omagiată vitejia eroilor unguri morți la Cotul Donului într-un context conjunctural perfect motivat istoric. Oroarea războiului se transformă spre final într-un imn de slavă cântat în cor. Sunt elogiate valorile umaniste. E un moment înălțător în sine. De supremă simțire și empatie cu personajele, cu membrii Corului Maghiar de Copii din Kolosvár, care cântă cu glasuri de îngeri.
Spectacolul pune în valoare calitățile vocale uimitoare ale actorilor. O voce puternic expresivă, profund patetică, are Farkas Loránd în rolul îndureratului tată al Ginei, generalul Vitay. De la emiterea unor subțirimi vocale sau stridențe, îngroșate treptat în volum dramatic, Kozma Veronika poate transmite o gamă variată de trăiri emoționale, specifice unei fete năzuroase cum este Vitay Georgiana, adusă pe drumul cel drept mai mult prin atacul injustiției vieții asupra sensibilității ei decât prin educația rigidă impusă de mediul reformat, sever, din instituție. Tőtszegi Zsuzsa, Román Eszter și Daradics Hannah (colegele de clasă ale Ginei) se remarcă printru-un joc alert, integrat în grupul de eleve, dar reușind să contureze trăsături temperamentale diferite, după cerință. Pitorească este apariția geamgiului Kardos M. Róbert), venit din alt timp (pentru publicul tânăr), însărcinat să execute un alt acvariu pentru director. El mi-a amintit că, în copilăria mea, întâlneam pe stradă astfel de oameni ce cărau în spate, în suportul de lemn anume făcut, bucăți mari de sticlă și strigau Reparálni valo! Iată, avem deschis și la nostalgii desuete.
Coregrafia (Jakab Melinda) și muzica (Kolcsár Péter) se îmbină într-un limbaj omogen, incitant. Dar cel mai impresionant angrenaj e mișcarea, rapiditatea cu care acționează membrii echipei tehnice. Așa încât totul e bine sudat, fără fisură. Dubován Viktor, Lukács Gergely, Madarász János întrețin în flux continuu componenta imagistică. Ieșirea în afara spațiului de joc, pe stradă și chiar urcarea în tramvaiul din fața teatrului, imagini în proiecție pe fundal, sunt surprize ce sporesc senzația de participare la evadarea Ginei din mediul ostil claustrant. Filmările cu camera live amintește de Aniversarea, alt mare succes al Teatrului Maghiar din Cluj, realizat în 2011 de Visky András și Robert Woodruff.
Văd în Abigél un spectacol ornat în splendori vizuale, muzicale, cu multă mișcare, dans și vioiciune, deloc plictisitor, în ciuda duratei (trei ore cu pauză), care surprinde de la o secvență al alta și încântă publicul de la un moment muzical la altul. Un spectacol axat mai puțin pe partituri individuale, cât pe forța de impunere a grupurilor de copii.
(foto: Biró István)