Centrul orașului se pregătise pentru târgul de Crăciun cu zurgălăi și urși de pluș, urmând obsesia tărcată a acestor evenimente poleite, altfel cinstit înmiresmate cu kűrtos și scorțișoară de vin fiert. Era frig și ceață, numai bine de căutat adăpost în căldura foaierului și a librăriei învecinate teatrului, în singurătatea căreia am găsit liniștea de a citi câteva pagini bune din cartea pe care am și capturat-o. Avantajul tainic al provinciei, constând în lipsa aglomerației și prezența unui neverosimil patinoar fără decibeli muzicali, sonorizat doar cu voci de copii și sunet de patină scrijelită în gheață, nu s-a mai confirmat, la teatru, unde spectacolul era sold out, parțial și datorită scenografiei semnată de Adelina Pater, dedicată Sălii Studio, fără îndoială din necesitatea intimismului tematic dictat de text. Timp de două ore, publicul a rămas diegetic înzăpezit pe scenă, alături de protagoniste, printre nămeții unui orășel din Alpi, în tihna unei zăpezi mai degrabă nostalgice, decât catastrofal meteorologice, conform datelor înșelătorului policier. Căutând să elucideze misterul unei crime, piesa dezvăluie secretele pe care natura feminină le ascunde dintotdeauna, atunci când e luată la bani mărunți: sarcini neprogramate, aventuri extraconjugale, furtișaguri mai mici sau mai mari, vicii nemărturisite, minciuni, gelozii și boli închipuite.
Dacă filmul prezintă vitrina carențelor feminității cu lejeritatea ludică a unui musical, spectacolul de teatru brăilean accentuează presupusele neajunsuri ale naturii feminine, pe partitura melodramei. Bărbatul tutelar al cuibului matriarhal devine, prin contrast, o victimă a propriului cârd de gâște, după cum îl prezintă scena de final, ceea ce gândirea critică ar sancționa, dacă vigilența ideologică, amețită la patinoar, în plin ajun de sărbători, nu l-ar face pe invizibilul cap (gol) de familie o victimă a propriului patriarhat și a vinovăției complacerii în acesta. În epoca femicidului și pe meleagurile ei statutare, bărbatul din piesă nu face nimic altceva decât să își decidă singur soarta - dacă nu cea meritată (în dezacord tematic cu soarta cea crudă, sugerată de piesă, în plină epocă a burgheză a zăpezilor d'antan, proprie primilor ani post-Eliberare, de după al doilea Război Mondial), cu siguranță cea îndelung căutată (cu lumânarea). Comedia e neagră, dar comedie până la capăt. Pe scenă, mai puțin.
Ca și filmul, spectacolul devine prilejul etalării nurilor și farmecelor actrițelor cooptate în acest montagne russe al feminității debordante, fără alt scop decât al autodistructivității. Eternul feminin rămâne până la capăt o enigmă corozivă, dacă nu din capriciu, cu siguranță pentru că, altfel, nu ar prea avea mari motive să se dezvăluie, inclusiv pentru că, dacă ar face-o, rezultatul ar provoca mari dezastre, adeseori scenice, devoalând un text știut, dar neîmprospătat, precum și iluzia farmecului pogorât pe calea grimasei sau a țipătului (aici, direct în urechea publicului). Cu o excepție: pe Monica Ivașcu tocmai o văzusem în Menajeria de sticlă, la București, în vara lui 2025, atunci când rolul corect și bine jucat, de mamă îngrijorată pentru soarta maritală a fiicei, i s-a potrivit mult mai puțin decât cel comic, de fată bătrână, anxioasă și veninoasă, în care a reușit să convingă asupra datelor sale certe de actriță de comedie, așa cum o făcuse Isabelle Huppert, în același rol din filmul lui Ozon.
Izbânda serii brăilene de decembrie 2025, de la Teatrul Maria Filotti, i s-a datorat, în totalitate. Monica Ivașcu a jucat de i-au mers fulgii, la propriu, căci scena a rămas punctată, în urma ei, de penele șalului boa pe care costumul său l-a presupus. Am cules un asemenea smoc roșu, de puf, pe lângă petala roșie de trandafir, în vecinătatea căreia m-am aflat, la patinoar, din similare rațiuni aspiraționale urmate de imediate realități gravitaționale, pe care doar jocul actoricesc îl poate învinge - și, jocul ei a reușit asta.
Mărturisesc că, dacă spectacolul ar fi fost reprogramat în orașul de baștină, la malul mării, acolo unde s-a jucat, cândva, fără mine, nu m-ar fi atras la fel de mult. Atracția subită față de scena Orașului cu salcâmi s-a simțit recompensată, în final, prin sugestia recluziunii și a zăpezii de lockdown, venită pe calea poveștii, deși în perpetua ei așteptare (nasul izbit de gheața patinoarului nu a ajutat). Până la Crăciun, e timp suficient de a spera.
(foto: Teatrul Maria Filotti)