"D-ra CUCU: De ce să pleci? Unde să pleci?
PROFESORUL: În altă parte. În altă lume."
Sunt douăzeci de ani de când n-am mai văzut o montare cu un text de Sebastian. Și aceea venea după alți douăzeci de ani. Referința am avut-o mereu datorită teatrului radiofonic, mai puțin ecranizărilor. În anii aceștia, a fost pus în scenă cu o cadență scăzută, prin țară, ori în câte o producție particulară, mergând spre ținta unei rețete sigure cu o comedie romantică. Îmi pot imagina, acum, felul în care a construit Radu Afrim Jocul de-a vacanța [Opțiune 9], la Baia Mare, în 2009, pe când, încă, mai aborda dramaturgia clasicizată. E un subiect aparte felul în care regia prezentului nostru s-a îndepărtat de textele secolului XX. De asemenea, aș fi vrut să văd cu ochii mei ceea ce am citit într-o cronică la Steaua fără nume, spectacol construit în 2015, la Târgu Mureș, de Erwin Șimșensohn, cu valențe de musical, că regizorul și-a iubit personajele mai mult decât dramaturgul. Iar Mihail Sebastian îmi pare autorul model pentru perspectiva pe care o am eu despre artă și viață.
A lăsat dramaturgiei naționale aproape tot atât cât Caragiale, ambii devenind la fel de firav reprezentați, chiar dacă din motive diferite. Așa că tare m-am bucurat să aud că regizorul Cristi Avram și scenografa Șteff Chelaru pregătesc la Teatrul Elvira Godeanu Steaua fără nume. Pentru că anul trecut, în 2024, au făcut Romeo și Julieta cu magie funcțională în epoci diferite.
Când am intrat în sală, uitasem că ei întâmpinaseră publicul și atunci, cu personaje la vedere, în 'câmpul' dramatic, într-un prolog precum acordurile unei orchestre filarmonice înainte de concert. Brusc am intrat în acest joc al seducției. Și, înainte de a vorbi despre spectacol, țin să mărturisesc ceea ce m-a bucurat să observ în primul rând: textul lui Sebastian este perfect viabil și azi, dincolo de eventualele detalii de evoluție a științei și tehnicii, dacă ești dispus să citești / asculți din postura omului simplu, dintr-un loc oarecare. E imposibil să nu recunoști, să nu te recunoști. Pe scenă se rostește de multe ori cuvântul 'târg' și mă gândeam la spectatori, cum receptează ei, ca locuitori din Târgu Jiu. Mai ales că, pe drum spre teatru, am simțit atributele unui oraș liniștit, într-o seară de iarnă. "Într'un târg de provincie ca al nostru... gara este... marea. Este portul, necunoscutul, depărtarea". Nimic din text nu este vetust.
Cum teatrul contemporan este, de regulă, un produs artistic al regizorului, care se folosește de piesă ca punct de plecare pentru propria propunere, Cristi Avram bordează textul lui Sebastian cu o seamă de fragmente din proza acestuia. Așa se deschide și se închide spectacolul, dar capătă glas și o seamă de interludii. Sunt reflecții despre firea omenească, ca o seamă de concluzii despre cum croiește soarta, despre cum reacționează omul. Omul sub vremi. S-a vorbit despre faptul că Steaua fără nume e atât de senină, de concentrată pe universul curat al oamenilor, deși a fost scrisă în timpul nefast al regimului cu legi antisemite. Un regim nu doar marcat de absurdul dictaturii, dar și de virulența otrăvită a discursurilor. Un timp în care cuvintele răneau la modul propriu, într-un spațiu ca un câmp minat. Retras în odăița lui, o retragere impusă de nebunia legislativă și izbucnirea răutății multora dintre concitadini, Sebastian scrie piesa nu doar ca mijloc de supraviețuire, nu doar ca să răspundă unei solicitări, ci o face spre a oferi o perspectivă de artă unei cugetări. Cum, preponderent, fragmentele sunt desprinse din De două mii de ani și Cum am devenit huligan, ar fi fost o provocare ca povestea să fie întrețesută cu imagini din ceea ce avea de înfruntat un evreu. Regizorul a ales să dea întregului sens profund uman, dincolo de orice calitate categorială. Un fragment se oprește în proximitatea unei identificări, din "sensibilitate de evreu" păstrând doar prima jumătate. Miezul comediei romantice se însoțește cu suportul reflecției existențiale și, sper, va incita spectatorul să caute spre (re)lectură cele două titluri amintite mai sus. Pentru o mai bună priză la setul de idei ce-l definesc pe Sebastian. Finalul spectacolului aduce un citat din romanul Accidentul, despre care s-a speculat latura premonitorie, fiind ultima apariție editorială antumă, un citat în care timpul este factorul principal.
"[...] un nevăzut aparat sensibil îi cronometrase absența, înregistrând, parcă, pe un ecran interior, gata să se lumineze la întâia cerere, clipă cu clipă, timpul trecut fără ea." Iar măsura, cadența, e invocată în primul citat din spectacol. Tic-tac-ul ceasornicului (am zâmbit, gândind că tinerii de azi nu mai cunosc acest termen) este perceput ca o armă, în fața căreia te resemnezi. Secundarul ceasului, ca responsabil al cadenței, poate aduce îmblânzirea sau vacarmul. Sub semnul timpului.
Fragmentele suplimentare sunt, în principal, alocate actorului care, altfel, îl joacă pe Ichim. El (Tedi Popescu) devine această voce reflexivă, pierzând vocea personajului ceferist. Iar integrarea în spectacol ține de conceptul asumat de regizor și scenografă. Pentru că Steaua fără nume, care, de regulă, presupune să vedem o gară și cămăruța modestă a unui burlac din provincie, capătă, în producția de la Târgu Jiu, imaginea unui spațiu ce îmbină omogen materialitatea și metafora.
Intrând în sală, ești copleșit de scena acoperită cu șine de cale ferată - simbolul de primă instanță, nu doar pentru că e nevoie de o gară, ci și pentru sugestia trecerii, a sosirii și, inevitabil, a plecării. Dar, pe lângă liniile principale, dintr-o parte a culiselor în cealaltă, avem și genul de linii auxiliare. Una propunând conturul protector al casei lui Miroiu, alta, oblică, întocmai precum o decizie în răspăr, fiind aceea pe care Mona alege să caute sfârșitul (înainte de spectacol, Eugen Titu îmi mărturisea că așteaptă să vadă cum este gestionată ispita Kareninei). Liniile acestea domină vizual și, pe alocuri, impun actorilor - mai curând actrițelor - o grijă în plus la deplasarea pe scenă. Mai ales pentru că șinele sunt plasate pe nisip. Nisipul negru (de scenă, desigur), în care piciorul se afundă ușor, poate fi, la rândul său, cu dublă semnificație. Îl poți percepe ca sugerând condițiile austere de trai, inclusiv într-un orășel în care pavajul și alte dotări edilitare suferă. Dar el devine, limpede, cerul pe care sunt de identificat stelele. Miroiu așa explică cercetarea sa de astronomie. Nisipul acesta e o materie magică. Din el iese la lumină, spre surpriza spectatorilor care s-au așezat pe scaune, au urmărit prologul și descoperă cum din buza scenei, de sub un morman de nisip - i-am putea spune 'țărână', cu sensul din Geneză - se ivește cel ce va da un trup vocii reflexive. Tedi Popescu apare ca o ființă plăsmuită de un zeu.
De altfel, imediat ce iese la lumină, este îmbrăcat cu o cămașă de Necunoscutul care, până atunci, privea pierdut, inocent, alături de Necunoscuta sa - ce se îndeletnicea cu baloane de săpun -, așezați, cum altfel?, pe calea ferată. Aceste două personaje sunt interpretate de Luminița Șorop și George Drăghescu, iar primul gând n-are cum să nu se ducă la Romeo și Julieta (spectacolul amintit mai sus), doar că, de data asta, sunt mai dinamice, implicate în poveste, având și replici. O integrare fericită, din nou. Puterea metaforei lucrează acum în dialogurile lor. Începi sa întrezărești multiplicarea eroilor în acești doi bătrânei. Recent, am văzut Domnișoara Iulia în viziunea lui Dumitru Acriș, în care cele trei personaje erau dublate de copiile lor, ajunse la vârsta bătrâneții. Replici mute, doar cu gesturi și expresivități de oameni supuși trecerii timpului, privind la cei ce refac același drum, cu aceleași poticneli. Cuplul din Steaua fără nume e o proiecție în viitor - ni-i putem imagina, astfel, pe Miroiu și Mona, împreună, în târgul lor - așa cum putem percepe eternitatea unei familii tipice care a avut, o dată-n viață, un vis. Îndrăznesc să cred că felul de a fi al lui George Drăghescu îl face să fie printre rarii actori ce se potrivesc unui șablon de ingenuitate pentru Miroiu.
Cristi Avram extinde numărul personajelor secundare și prin Madame Chiroiu (Simona Urs în alternanță cu Monica Sfetcu), respectiv Madame Lascu (Rodica Gugu-Negrescu). Un cuplu bazat pe simetrie, pe duplicare, capabil de nuanțe amuzante, în fapt cu trăsături lirice. 'Corul' din provincie are, în primul rând, comicul dat de zumzetul bârfelor. Dar în spectacol avem latura melancolică. Cugetările desprinse din proza lui Sebastian se revarsă asupra tuturor oamenilor simpli, indiferent de calitățile și defectele lor. Spectacolul capătă un aer reflexiv, brodat pe structura sa inițială. Acum, după atâția ani de la premiera absolută, care a avut loc în condițiile interdicției artiștilor evrei, e amuzant să citești cronicile în care curiozitatea față de necunoscutul Victor Mincu să stârnească supoziții care s-au împletit cu percepțiile spectacolului regizat de Soare Z. Soare. Am ales spusele lui Petru Manoliu: "Autorul este un debutant, și asta nu numai fiindcă numele său n'a figurat, până acum, pe afișa nici unui teatru bucureștean sau provincial, ci, mai ales, pentru că piesa aceasta, atât de liric intitulată, are toate calitățile și defectele proprii oricărui debut". Interesant este cum cronicarul, mult prea amprentat de lumea lui Caragiale, a considerat că autorul "își distruge piesa atunci când, din coloritul viu al pitorescului caricatural (Șeful de gară, Țăranul și Ichim) lasă ca întreaga acțiune a piesii să se subțieze în firul liric al Profesorului". Cristi Avram menține filonul comic, prin personajele desprinse din realitatea perenă, pe tot parcursul spectacolului, unduit de prim-plan sau estompat de fundal, după caz, cu foarte puține supra-accente, precum în asaltul domnișoarei Cucu.
Într-adevăr, șeful de gară este dezinvolt în prima parte, în lumea lui. Vlad Fiu, într-o uniformă de ceferist, nou-nouță, cu un chipiu de ofițer superior, parcă de cavalerie, cu cizme și veston foarte lung, este dinamic, își cunoaște momentele care punctează la public, începând cu "patimă mare, cărțile, dom' profesor". De altfel, apelativul acesta, "dom' profesor", are conotație amuzantă în prezentul nostru, iar tonul actorului servește adecvat. Se introduce un element comic și prin plasarea telefonului de serviciu - roșu! - prea sus pentru alonja actorului. Ritmul replicilor pentru 'mutul' Ichim este savuros în acord cu gesturile lui Tedi Popescu. Reacția șefului de gară la mesajul de la soție își găsește o continuare amuzantă în relațiile cu domnișoara Cucu și cu călătorul. Acesta din urmă, interpretat de Pompiliu Ciochia, are o intrare puțin stranie, dar scena cumpărării biletului este reușită.
Poate scena de un comic genuin este a expunerii simfoniei de către Udrea. Adrian Șerban reușește un moment ce stimulează reacția spectatorilor. Mai întâi andante, nu chiar în ordinea din text, apoi în crescendo, publicul urmându-l aidoma unor instrumentiști dirijorul. Rămâne, cumva, mai puțin limpede soluția pantofilor scoși drept alămuri.
Personajul cel mai sofisticat devine domnișoara Cucu. Ea are și nu are un nume. Mădălina Ciobănuc o interpretează într-o cheie mai sofisticat lucrată. Mai puțin alegerea de final, cu starea de ebrietate, căreia nu i-am găsit susținere. Personajul este veridic, este ușor reperabil oriunde și oricând. Actrița îi conferă consistență, dincolo de comic, de ceea ce societatea taxează. Cu naturalețe, face ca domnișoara Cucu să fie mai aproape de spectator, împiedicând etichetarea. Când rostește, pentru ceilalți, dar și pentru sine, "școala trebuie să știe, școala trebuie să afle, școala sunt eu", simți că, după ce a trecut relativismul peste noi, e greu să nu vezi aici și sensul susținut în lumea noastră. Un rol greu, uneori și la propriu, printre șine și prin nisip, dar mereu cu vizibilitate și orientând fluxul comunicării.
Așa cum Sandu Mustățea face un rol bun în Grig. Unul așa cum ar fi putut fi când a jucat Paris în amintitul Romeo și Julieta. Acum, Grig nu e caricatural, are luciditate. Stăpânește relațiile cu celelalte personaje, are și un strop de umor când e vorba de automobilul rămas în fața casei, are și un strop de ironie vizavi de situația în care au ajuns cu toții. Are eleganță, nu doar vestimentară - chiar e de remarcat costumul său! -, ci și în atitudine. Una care servește miezul personajului, rolul său în poveste.
Înainte de a trece la eroii de drept ai Stelei fără nume, e de menționat că Eleva, interpretată de Theodora Constantin, apare firesc ca în ziua de azi, trece atractiv de la propriul necaz la curiozitatea adolescentină, apoi la superficialitate în ceea ce privește numele complicate ale celor din manual. Conductorul, într-o uniformă de ceferist mai simplă, este Sorin Giurcă. Sobru, are momentul său de glorie cu o replică în care se plânge, nemulțumit de întârzierea cu patru minute a trenului, ceea ce, pentru călătorul de azi este un inedit moment de amuzament. Pascu, negustorul așteptat să vină din Capitală, pentru comisioanele solicitate, este o apariție tonică în persoana lui Dorin Iliș.
Totdeauna va fi o anume rezervă a multora față de ceea ce descriem prin "asta numai în filme se poate întâmpla". O expresie populară de pe vremea când filmul era arta cea mai la îndemână pentru cei mulți. Arta cu povești, fără criteriile ideatice care au adus o rafinare. Dar probabilitatea aceea scăzută, totuși, animă pe fiecare, într-un colț în care speranța așteaptă în tăcere. Arta cu povești poate reuși conversia spre o probabilitate sporită. Așa că, da, de ce nu ar fi și un Miroiu cu tatuaj pe brațul bine arcuit de musculatură? Marin Miroiu - dar 'Marin' sună puțin straniu, chiar dacă e rostit frumos de Mona - un dublu M folosit și în Ultima oră - acolo pentru eroină, eroul având dublu A, din considerent adecvat - este interpretat de Alexandru Manea, fără să fie un contre-emploie, dacă mă gândesc și la Fluturii sunt liberi, de acum doi ani. Vocea sa calmă, blândă, este ca un construct. Mă gândesc la vocea lui Radu Beligan (primul interpret al lui Miroiu), la diferențele dintre ei. Alexandru Manea este, firesc, cu profilul timpului nostru. Așa cum Gia Enache face o Mona cu același sincronism. Este femeia lucidă, care gestionează prompt oportunitățile fiecărei clipe. Își susține punctele de vedere când este coborâtă din tren (atunci vocea lui Sebastian se aude cu "un om egal un univers") , cedează sorții când rămâne fără niciun argument (se așază pe linia laterală - e linia ei, rezervată, în ciuda informației ca un tren va mai trece abia peste niște ore, iar noi, spectatorii, știm că nu pe acolo - își aprinde o țigară, pe când spiritul / Ichim o caută proiectând lumina unei lanterne spre public. Toate schimburile de replici dintre eroi, prin care și Mona și noi descoperim viața acestui profesor visător, au tonul pragmatic al actriței, unul cu inflexiuni ce țin de un caracter maternal subiacent ("ce tânăr ești! Sau ce bătrân!"). Mona are controlul pas cu pas, cucerind un teritoriu neașteptat, pe care este dispusă să-l vadă în sistemul de coordonate al lui Miroiu. Când acesta merge să aducă apa, vocea lui Sebastian vine cu preceptul: "Crede în lucrurile acestea, trăiește cu ele, deprinde-te să le privești cumsecade, fără să cauți dincolo de ele tremurătoare fantome".
Aparent, timpurile noastre alungă orice diferențe între lumile a doi tineri ce pot avea un coup de foudre. Și dacă în 1944 didascalia preciza "un lung-lung sărut" și repede cădea cortina celui de-al doilea act, acum avem, firesc, scena lor erotică, într-o atmosferă ce consfințește lungul schimb de replici, cu multiple sensuri, despre stele. Gestul lui Miroiu, conducând mâna Monei spre a descoperi Ursa Mare, e dublat, ca în cazul unui pantograf, de al Necunoscutului (George Drăghescu) cu Necunoscuta (Luminița Șorop) sa. Doar că, apoi, fiecare cuplu e cu forma timpului său. Necunoscutul ia mâna ei, i-o conduce spre închinare, i-o sărută. E, acolo, o alăturare încrucișată, ca o tainică ștafetă. Tineri amanți se estompează prin fumul scenei, pentru ca revenirea Monei să însemne dimineața cu un buchet de flori din curte.
Am mai avut prilejuri de reflectat asupra modului în care emoția mai contează în arta prezentului. Sau, mai degrabă, asupra modului în care contează. Spectacolul de la Târgu Jiu este, limpede, construit în nota contemporaneității. Dar emoția se simte și așa. Gia Enache face o Mona care în dialogul cu Grig 'negociază' asupra unui mod de viață. Este acolo pragmatism și este capacitate de a identifica sensibilități și de a le integra în cotidian. Alexandru Manea îl face pe Miroiu capabil să lase emoția atât cât să-i amprenteze frumos biografia. Farmecul acestui cuplu, așa cum l-au propus cei doi actori, devine aidoma unei demonstrații matematice, fapt ce nu se deosebește cu nimic de acela al receptării unei poezii. Textul piesei ajunge la un moment în care didascalia capătă magia unui penel: "Femeea se dă deoparte și se lipește cu spatele de perete, la dreapta ferestrei. Profesorul este și el cu spatele la perete, într'o atitudine simetrică la stânga. Între ei amândoi este fereastra larg deschisă, cu cerul albastru, plin de stele." Scenografia pe care o propune Șteff Chelaru aduce, subtil, pe Miroiu să deseneze cerul pe nisipul negru. Și totuși, vine clipa în care ridicăm privirea, cu toții: corpurile de iluminat ale sălii teatrului din Târgu Jiu, pe care nu le-am mai văzut în alte teatre (le-a valorificat și Antonela Cornici, dacă nu greșesc s-au văzut și la Andrei Majeri), se aprind cât să licăre precum stelele. Este un moment pregătit cu grijă, cu un racord fin. Este precum îndemnul pe care, cel puțin în București, îl puteam vedea pe câte un perete, desenat ca la o scriere caligrafică: "privește cerul". Fără semnul exclamării, dar noi îl simțim ca un îndemn. Așa cum poate fi o atenționare despre ce face acela pe care îl numim cer. Abia acum am avut curiozitatea să aflu că există un autor, cum altfel?, și pentru această sintagmă. Un autor, desigur, anonim, dar unii îi zic Grig.
Îndeobște zăbovim asupra celor clamate de Miroiu: "Pentru că nimeni n'a trecut niciodată de pe o stea pe alta. Pentru că nicio stea nu se abate niciodată din drumul ei." A doua propoziție revine, în final, la despărțire, pentru o asumare curajoasă a implacabilului. Ba, mai mult: "nu se oprește niciodată din drumul ei". Iar Sebastian nu uita niciodată fărâma de speranță, Mona declamând: "Eu sunt o stea care se oprește". Dincolo de astea, atent mereu la linia ferată, am așteptat trenul. Mai ales că, anul acesta, în 2025, în spectacolele (Anna Karenina și Morfina) lui Dumitru Acriș a venit câte un tren în scenă - efectul orbitor al farului, pufăitul amenințător al aburului. Trenurile lui Cristi Avram au trecut dintr-o parte în alta, cu iuțeala gândului, dar lăsând în urmă o vibrație, un freamăt. Victoria Bucun, care a semnat coregrafia spectacolului, a condus actorii - toți actorii, pentru că la gară vine toată suflarea târgului, să prindă un strop din parfumul lumii din afară - spre o unduire ca a mâinii pe o harfă. Suflul trenului durează un timp. Apoi totul reintra în normal, ca și când n-ar fi fost. A fost vis. Ceea ce, însă, ne e dat să vedem limpede pe șinele de pe scenă, este micul cărucior de ceferist, tras de Ichim / spiritul, de colo-colo. Așa ne umple ziua o drezină, visând la automotorul de Sinaia și la acceleratul ce nu (mai) oprește. Apoi, cum spune șeful de gară: "Numai să treacă acceleratul și închid prăvălia".
P.S.: "Putem afirma, chiar, că debutează mai frumos și mai sigur decât toți cari, în ultimii douăzeci de ani, am debutat și continuăm să scriem teatru. Dacă va merge așa, se va așeza foarte repede în frunte". Sunt cuvintele lui Mircea Ștefănescu, despre necunoscutul autor de la premiera Stelei fără nume. În toamna lui 1944, Societatea Autorilor Dramatici Români premiază, cu aceeași sumă, atât Tragedia inimii (piesă scrisă de faimosul regizor Soare Z. Soare, cel care a pus în scenă premiera Stelei fără nume, decedat tragic în seara zilei de 23 august 1944, din pricina unui glonț rătăcit) și Steaua fără nume - încă atribuită necunoscutului Mincu. Pentru ca la scurt timp, apoi, avocatul Șt. M. Enescu să declare că și-a asumat semnătura în acte pentru Steaua fără nume, spre a putea asigura decurgerea drepturilor legale din reprezentarea piesei, Sebastian mulțumindu-i public pentru asta. Ca peste o jumătate de an, tragedia unui accident să limiteze opera dramaturgului român cel mai aproape de sufletul unui om simplu, senin.
(Foto: Nicolae Cristinel Caval)
Steaua fără nume
de Mihail Sebastian
Producție Teatrul Dramatic Elvira Godeanu Târgu Jiu
Regia: Cristi Avram
Scenografia: Șteff Chelaru / Lighting design: Vlad Lăzărescu / Coregrafia: Victoria Bucun
Distribuția: Gia Enache, Alexandru Manea, Vlad Fiu, Sandu Mustățea, Tedi Popescu, Mădălina Ciobănuc, Adrian Șerban, Theodora Constantin, Sorin Giurcă, Simona Urs / Monica Sfetcu, Rodica Gugu-Negrescu, Pompiliu Ciochia, Luminița Șorop, George Drăghescu, Dorin Iliș.
Premiera: 30 noiembrie 2025.