Acum s-a întâmplat să descopăr, uimit, fisa metalică de la garderobă, pe care am privit-o ca un arheolog un artefact ivit din pământ. Am intrat în sală și, aproape instinctiv, am ridicat privirea spre balcon, cu gândul la Mihail Sebastian - pentru că de câteva săptămâni am tot citit și recitit de el și despre el. Iar Sebastian este, oricum, reperul meu - să-i zic 'stea polară' -. Aniversarea asta - 104 ani de la naștere -, a celui care a fost zeci de ani secretar literar al teatrului, a venit într-un moment în care tocmai a ieșit de la tipar numărul 56 al revistei SpectActor (a Teatrului Național Marin Sorescu Craiova), în care cel care a condus-o de la bun început, acum aproape 20 de ani, și-a anunțat retragerea, a scris un editorial de rămas bun. Poetul Nicolae Coande a fost, până mai zilele trecute, secretar literar al Naționalului craiovean. Chiar dacă sunt diferențe între cei doi, totuși, am simțit că poezia i-a condus spre o mai consistentă reflectare a produsului scenic. Poezia a fost ingredientul discret.
Israil Bercovici este între aceia care, abia postum, capătă efigia de necontestat pentru efortul depus o viață. O viață dedicată culturii idiș, oamenilor ce au mai rămas în spațiul ei, cu acea intimă perseverență și credință de neam și de ființă a cuvântului. Aici. Este semnificativă evocarea soției sale, Miriam Korber-Bercovici (o doamnă cu propria ei poveste fabuloasă și de luat aminte, de citit aici), așa cum a rămas consemnată într-un număr al Dilemei. Tita Chiper a întrebat-o: "E adevărat că soțul dumneavoastră, scriitor de limbă idiș, spunea că nu poate să plece din țară fiindcă nu și-a citit încă toată biblioteca pe care a strîns-o?" Iar doamna Bercovici a răspuns: "Mie nu mi-a răspuns așa, atunci, mie mi-a spus: «Ei, tocmai acuma, cînd merge Teatrul Evreiesc de Stat atît de bine să plec?». Înseamnă că nu ni s-au dat destule picioare în fund, am zis eu. Și-am închis discuția".
Mai mult, teatrul era platforma pentru un țel mai înalt. Și doamna Bercovici adaugă: "Toată viața lui era profund legată de literatura idiș. În Israel această limbă n-are viitor, în timp ce ivritul e o limbă a unificării, idișul e una a răspîndiților, a supraviețuitorilor, a bunicilor mai mult decît a viitorului. Izu știa asta și nu voia să renunțe la pasiunea lui de-o viață. Am rămas".
Ușor, ușor, mărturiile despre omul de teatru vin și adaugă valențe. Miriam Răducanu, vorbind despre celebrele Nocturne, despre variatele manifestări artistice găzduite oriunde oameni de cultură curajoși deschideau o fereastră, îl descrie pe Israil Bercovici ca preocupat de ridicarea întregului public. A tradus teatru, a dramatizat, a scris, ba chiar a și regizat ori de câte ori a lucrat imaginația sa în câte un florilegiu din cultura idiș. Istoria teatrului idiș din România se numără printre operele-pilon din cultura acestei țări. Și ne întoarcem, firesc, la poezie. Pentru că, în fibra sa, a fost poet. Iar poezia este marca sufletului, a sincerității. Radu Klapper, într-un număr al revistei Minimum, din 1992, scriind pe seama antologiei de versuri traduse în românește, nota: "Israil Bercovici a fost un 'om de partid', a fost cel pe care autoritățile comuniste l-au trimis pentru a întări 'perspectiva viitorului luminos' pe ulița artistică idiș din România și, totuși, iată, volumul acesta postum de versuri traduse în românește demonstrează ceea ce era de așteptat: rădăcinile sunt mai puternice! Desigur, despre antologia aceasta s-ar putea scrie rece, tehnic, în termenii savanți ai criticii literare. Dar ar fi păcat. Pentru a nu ucide fluturele, trebuie să nu-1 atingi. Avem această datorie față de amintirea lui Israil Bercovici, față de poezia lui."
Am lăsat și prima parte din cele spuse de Radu Klapper pentru că vorbim de oameni care au avut de traversat epoci teribil de complicate. S-a amintit de colaborarea lui Israil Bercovici cu publicația IKUF-Blätter, în primii ani ai regimului comunist. Coborînd în istoria aceea, când se pervertise tot ceea ce însemna libertate și democrație, guvernarea totalitară căuta să deturneze totul spre închiderea sa ideologică. Intelectuali precum Israil Bercovici au fost prinși în mecanismul istoriei. Abia ieșind din anii de teroare legionară, sperând în libertate, s-au trezit nevoiți să combată sionismul. Omul sub vremi - și ce vremi, cât de constrângătoare! - a trebuit să reziste și să aleagă răul cel mai mic pentru supraviețuirea, fizică și spirituală, la nivel de individ și la nivel de comunitate. De altfel, tot într-un număr al publicației din Israel este evocat un episod în care Israil Bercovici s-a delimitat de cerințele partidului, dar cenzura a intervenit fără scrupule. A fost mereu un preț de plătit pentru a traversa încă un deșert.
În spectacolul pe care i l-a dedicat teatrul pe care l-a slujit toată viața, spectacol purtând titlul primului volum de poezie (pentru care a primit premiul de debut la Uniunii Scriitorilor din România), În ochii unei cafele negre, sună emoționant versurile:
"Să crezi cu sufletul și trupul într-un adevăr, iar apoi
Să-l vezi schimbându-se într-o minciună;"
Versuri ce au marcat o generație prea apăsată de istorie.
Și dacă spectacolul s-a concentrat asupra poeziei, ambianța a fost a unui spațiu de creație locuit de poet. Regizorul Andrei Munteanu - care se înscrie cu brio în tradiția teatrului, îngemănat cu arta muzicală - a imaginat o scenografie precum camera de lucru a poetului. Un perimetru amintind de modestia traiului și de gradul de încărcare cu tot ceea ce ține de resurse culturale. Putem intui chiar și biblioteca cea bogată, amintită de Tita Chiper, donată de doamna Bercovici unei universități din Postdam, tocmai pentru ca acest fond, care poartă numele poetului, să fie suport pentru cultura idiș pe mai departe. Ca o paranteză, William Totok a comentat pe larg impactul acestei donații, materializat într-o carte ce pornește de la activitatea poetului și luminează oameni și timp istoric.
Andrei Munteanu aduce în scenă și instrumente muzicale și o mică sofa, dar piesa esențială este masa de lucru a poetului, cu mașina de scris. Revine Katiei Pascariu rolul de a se așeza la masa aceasta. Și am urmărit mereu ritmul cu care lovea tastele mașinii, cu măiestrie, cât să se audă, dar fără să bruieze momentul de prim plan: rostit sau cântat. Scrisul ei la mașină a fost ca un acompaniament delicat. Iar la finalul momentului - spectacolul fiind un șirag - scoțând foaia din mașină, oferind-o unuia dintre cei care au evoluat pe scenă. Un gest ce își găsește în final o împlinire. De altfel, am privit zâmbind cum, după ce și-a încheiat una dintre intervențiile cele mai savurate, tânărul Filip Popescu a zbughit-o în culise, Katia Pascariu căutându-l din priviri, cu foaia pregătită, oferind-o, ulterior, altcuiva. Am fost, practic, acasă la poet. L-am ascultat prin cele spuse de cei care l-au cunoscut ori l-au citit.
Nicolae Călugărița și Dorina Păunescu au fost cei care, cu eleganța unui timp trecut, ne-au introdus în atmosfera poetului. Schițând repede un portret blajin, în acord cu imaginea lui proiectată pe fundal - proiecție armonizată estetic cu tot ce s-a rostit și cântat, materialul video ajutând și prin supratitrare în limba română, când a fost cazul - adăugând și un strop de umor. Când a venit spre buza scenei, rezemat de perete, urmărit de proiector (au fost și câteva desincronizări între poziționările actorilor și orientarea proiectorului), Nicolae Călugărița a aruncat o vrajă peste sală: "Viața a fost zgârcită cu mine încă din copilărie / Ținându-mă departe de bucurie." Tonul cald, simplu, fără patos, au împlinit menirea poeziei de a stârni reflecții în auditor.
Tot Nicolae Călugărița rostește poemul cel mai puternic - după percepția mea în acea seară: "Grădini, înțelegeți-mă! / În fiecare zi am nevoie de șase milioane de flori. / Câtă vreme nu le voi avea, / nu voi putea oferi iubitei mele o floare, / iar fără o floare nu pot ajunge la ea".
Omul simplu cu viața firavă ca a unei flori, trecută prin urgie. Dorina Păunescu a rostit un crez valabil pentru orice artist cu conștiință: "Însă chinul cel mai cumplit din câte date mi-au fost, / Este să scrii un poem și să n-ai cui/ Să-l citești sau să-l spui!"
Pe sofa, între cei doi, se așază, la un moment dat, Roxana Guttman - cea care conferă un spor de dramatism întregului spectacol - , întruchipând-o pe Miriam Korber-Bercovici, pentru un dialog în care rememorarea atinge emoția copleșitoare a pierderii fiicei, Ada Ulubeanu, afirmată în sfera muzicală. Proiecția video nu doar că ne oferă chipurile celor duși, dar prin animație avem un mic poem al recompunerii din fragmente. Geni Brenda Wexler are și ea un vârf emoțional: "Intrăm în casă și, o dată cu noi, prin fereastra deschisă / Pătrunde o păsărică, parcă ar fi zburat / Din soare un firicel de cântec! E mică / Pasărea, cum fusese și mama mea! / Să fie oare o veste de la mama, adică, / Sau cumva e chiar ea?"
Aparent, perimetrul e mic, de o intimitate tușantă, dar repede se instalează reflecția ce deschide sensuri spre zările largi. Poți zâmbi la imaginea unui tablou cu valențe teatrale din versurile rostite de Mihai Prejban: "A fost simfonia ceainicului, / Ascultată acasă, în copilărie, / Când ceainicul dădea în clocot, deodată, / Beat de mireasma florilor de tei...". Dar paradisul floral, pierdut, amintește viscolul ce a urmat afară.
O coloratură aparte a oferit polaritatea a doi tineri actori: Andrei Miercure și Filip Popescu. Primul, chip sobru, ce zâmbește dinspre înțelepciunea celor acumulate, acum și cu o expresivitate romantică, apropiată de portretul lui Israil Bercovici, conferă greutate laturii teoretice și teoretizante (despre frumos și împărtășirea acestuia). Filip Popescu este spiritul viu în spectacol. Prin el putem întrezări preocuparea lui Israil Bercovici pentru producțiile menite să atragă publicul larg, oferindu-i elemente esențiale din bagajul cultural al epocilor (Yisorlik). Și din nou poezia: "Cine nu l-a văzut pe moș Avram mâncând pâine / Nu știe cum trebuie să mănânce pâine un om." (Cum mânca pâine moș Avram?)
În același spirit al producțiilor datorate lui Israil Bercovici, momentele de rostire au alternat cu muzica. Un sentiment al muzicii de cameră. Vocea Claudiei Van Hasselt, instrumentiștii prezenți cu discreție dincolo de piesele decorului, ieșind în prim plan, cuceresc aplauze. Iar Teatrul Evreiesc de Stat are o echipă dedicată. Conducerea muzicală a aparținut lui Mihai Murariu, semnătura componistică a aparținut Sabinei Ulubeanu și solo-ul de clarinet al lui Mihai Pintenaru, încă un vârf.
Dar ceea ce a dus pe un alt nivel spectacolul a fost intervenția coregrafică a Cristinei Lilienfeld. Sub semnul ochilor pictați în podul palmei și redesenați pe chip. Ochii și, de fapt, OCHIUL. Venind în buza scenei, expresivitatea, pe care trupul a propus-o, m-a dus cu gândul la artiștii marionetelor, când cu un minim de resurse dar cu o debordantă imaginație se țes povești care ajung la sufletul și mintea fiecăruia.
Katia Pascariu coagulează firele poetice, inventariate de către toți ceilalți, cu poemul (amintind de Jebeleanu sau Dinescu) ca o scrisoare deschisă către 'Crucea Roșie', către 'Semiluna Roșie', către 'Steaua lui David Roșie': "Vă rog să consemnați ca să rămână scris / În cartea ținerii de minte / Și sângele donat de artiștii din întreaga lume". Artiștii care vin cu trupul și sufletul în fața oamenilor, zi de zi, seară de seară.
Iar eu am zâmbit când Viorica Predică a dus pe scenă, între celelalte, versurile acestea: "Se va găsi, poate, mai apoi, / Vreun critic isteț și cu inima generoasă, / Care, citindu-mi versurile, rele sau bune, / Nu se va grăbi să râdă de ele, ci va spune: / Lăsați-l să scrie cum scrie, ce vă pasă? / Nu vedeți că-i stăpânit de vraja iubirii, cea mai aleasă?"
Pentru că da, Adrian Mihalache, într-un mai vechi articol din revista Teatrul, azi, consemnează, pentru istorie, fixarea plăcii comemorative a lui Israil Bercovici și, mai ales, fixarea în conștiința publică a unui poet care scris o carte de istorie a teatrului evreiesc din România.
Eterna carte a ținerii de minte.
(foto: Cornel Brad)
*
În ochii unei cafele negre, spectacol despre Israil Bercovici și poezia sa
Teatrul Evreiesc de Stat București
Distribuție: Dorina Păunescu, Nicolae Călugărița, Roxana Guttman, Geni Brenda Vexler, Viorica Predica, Katia Pascariu, Mihai Prejban, Andrei Miercure, Filip Popescu, Claudia Van Hasselt (Berlin)
Regia artistică: Andrei Munteanu
Compozitor: Sabina Ulubeanu / Moment coregrafic: Cristina Lilienfeld
Orchestra Teatrului Evreiesc de Stat / Conducerea muzicală: Mihai Murariu / Solo clarinet: Mihai Pintenaru.