În universul dramaturgiei lui David Mamet, morala și frumusețea vieții, respectiv etica și estetica rareori merg în aceeași direcție. Dă-i bice! confirmă această regulă: o piesă despre artă, dar fără poezie; despre credință, dar fără sfinți, despre vis, dar cu picioarele adânc înfipte în noroiul profitului. Piesa Speed-the-Plow scrisă de dramaturgul american David Mamet în 1988 este una dintre cele mai incisive satire despre mecanismele puterii, succesului și corupției morale în lumea modernă. Amplasată în industria filmului de la Hollywood, ea descrie, de fapt, un univers mai larg, acela al oricărei lumi conduse de bani, ambiție și aparențe.
Au existat multe speculații cu privire la semnificația titlului Speed-the-Plow, cu cratima sa continuă. Cercetătorii au descoperit că urarea de noroc din Anglia secolului al XVIII-lea; înseamnă aproximativ "Sper ca aratul tău să se termine rapid și profitabil". Dacă la asta se gândea Mamet, el folosește titlul subtil pentru a înfiera industria cinematografică alertă și imorală. Într-un interviu acordat publicației Chicago Tribune, Mamet a explicat titlul astfel: "Mi-am amintit de zicala pe care o vezi pe multe farfurii și căni vechi: "Industria produce bogăție, Dumnezeu să accelereze plugul». Știam că era o piesă despre muncă și despre sfârșitul lumii, așa că «Accelerați plugul» era perfectă pentru că nu numai că însemna muncă, ci însemna și să ari, și să o iei de la capăt."
În Evul Mediu secret de Malcolm Jones se discută originea expresiei "God Speed the Plow" (Dumnezeu să accelereze plugul) ca pornind de la o sărbătoare cunoscută sub numele de Plow Monday. Există o piesă de teatru englezească din secolul al XVIII-lea de Thomas Morton, numită Speed the Plough.
Speed-the-Plow a avut premiera într-o producție a Teatrului Lincoln Center, 3 mai 1988, mutându-se apoi pe Broadway. La 31 decembrie 1988, avea deja 279 de reprezentații. Distribuirea Madonnei în rolul Karen, alături de Joe Mantegna (Gould) și Ron Silver (Fox) a transformat producția într-un mare succes. Piesa a fost nominalizată la Premiul Tony pentru cea mai bună piesă și pentru cea mai bună regie (Gregory Mosher). Silver a câștigat un Premiu Tony pentru cel mai bun actor. Producția a obținut nominalizări la Premiile Drama Desk, inclusiv pentru cea mai bună piesă de teatru.
Tradusă inspirat de regizorul Răzvan Enciu, ironia titlului dă cheia de lectură a întregului spectacol privit ca o invitație la reflecție asupra grabei noastre de a reuși, indiferent de preț.
Darul lui Mamet pentru dialog natural, rapid, ascuțit ca vârfurile de cuțit se regăsește în replicile tensionate, în cuvintele bine șlefuite cu un umor ironic și glacial. Dialogul dezvăluie vulnerabilitățile personajelor și impulsurile subterane ale adevăratelor intenții. Replicile scurte, ușor vulgare, sacadate sunt scurtcircuitate de truisme și clișee care subminează adevăruri importante. Subtextul este esențial: ceea ce personajele spun nu e niciodată tot ceea ce gândesc.
Scenografia austeră (scenografia: Ioana Butnariu, concept scenografic vizual: Ruxandra Bobleagă & Maria Ștefănescu), să nu spun "sărăcăcioasă" (un birou improvizat și susținut de două găleți de vopsea, perdele de plastic) este susținută de text, dar poate fi privită și ca o lovitură estetică dată Hollywood-ului, văzut ca o formă fără fond în care spiritualitatea e rapid transformată în marfă.
Spectacolul urmează structura circulară a piesei și nu face concesii ironiei legendare a lui Mamet: lumea succesului nu permite schimbarea, ci doar simulacrul ei. "Dă-i bice!", devine un motto amar al lumii moderne: muncește, aleargă, produce, dar nu te opri să gândești. E o ironie care atinge nu doar industria filmului, ci și societatea contemporană în ansamblul ei.
Dă-i bice! începe cu un schimb de replici alert între doi experți din industria cinematografică, Bob Gould și Charlie Fox. Conversația lor se învârte în jurul unui contract cinematografic cu miză mare, stabilind tonul unei narațiuni pline de ambiție, trădare și sublinieri morale. Prin trei scene succinte, piesa analizează dilemele etice și motivațiile personale care îi ghidează pe factorii de decizie de la Hollywood.
Personajele lui Mamet sunt construite ca vârfuri într-un triunghi inegal, ca forțe opuse si ireconciliabile. Trei actori foarte diferiți ca experiență, Alexandru Conovaru, piesă de rezistență a Teatrului de Comedie, Bogdan Farcaș, actor de teatru și deja actor vedetă în filme, și Ioana Nichita, cu experiență în teatrul independent sunt actorii aleși să dea viață personajelor complexe ale lui Mamet. Zonele diferite din care vin cei trei nu sunt un impediment în construirea unui trio bine sudat.
În rolul lui Bob Gould și Charlie Fox, Alexandru Conovaru și Bogdan Farcaș aduc pe scenă un cuplu în care se frământă concurența nemiloasă, prietenia și adevărată, și falsă, loialitatea pe jumătate falsă, pe jumătate autentică. Sunt ambițioși, sunt egoiști, sunt cinici, sunt creduli. Cele două personaje principale ale lui Mamet sunt directori de film de la Hollywood. Bob Gould tocmai a fost promovat șef de producție la studioul său. Celălalt, Charlie Fox, i-a stat în umbră ani de zile. În timp ce Gould își încearcă noul birou, Fox aduce vești despre o afacere importantă, un film care va fi un succes sigur. Echilibrul puterii se înclină pentru scurt timp între cei doi bărbați, în timp ce Fox speculează ce va însemna acest lucru pentru el din punct de vedere financiar. Alexandru Conovaru, în rolul Bob Gould, se impune în ciuda unei poziții foarte statice a personajului său. Bob stă mai mult la birou, adevăratul pol al puterii. E reținut, livrează replicile cu o enervantă stăpânire de sine, face aluzii ferindu-se de adevăruri, impune o autoritate de carton, își marchează teritoriul puterii din priviri, e un narcisic controlat cu puseuri de grandoare.
Scena dintre Bob și Karen trădează vulnerabilitatea și naivitatea bărbatului. Când Bob își dă seama de ce Karen s-a culcat cu el, este consternat. Este Bob un idiot? Alexandru Conovaru înțelege mai degrabă făloșenia absurdă a personajului său, un încrezut în sine care nu reușește să înțeleagă de ce o tânără atrăgătoare găsește atractivă doar puterea lui. Oricare ar fi cauza momentului de slăbiciune, el trece repede. Trebuie să aleagă. Charlie îl forțează pe Bob să facă o alegere. O alegere în ton cu lumea lor, cu treaba lui care este "să pună fundurile în scaune".
Histrionic, dar nu dezlânat, frenetic, dar nu excesiv, amuzant, dar nu hilar, Bogdan Farcaș te amețește, te cucerește, îți stârnește milă, silă, dar și spaimă. Râsul său drăcesc (un amănunt, poartă șosete cu rânjetul lui Jack Nicholson din Shining!), "daaaaa"-urile și "ăăă"-urile sale, întrebările sale neîncetate ating ideea de satiră, dar nu transformă personajul în caricatură. Cu gesturi largi, cu o mimică debordantă, Charlie, personajul lui Farcaș domină vizual spațiul de joc, Bob fiind așezat într-un scaun în spatele unui birou pentru o mare parte din timp. Efectul este sugestia că Charlie vrea să își facă loc, vrea vizibilitate, dându-i la o parte pe ceilalți. Foarte dramatică este încleștarea din actul al treilea. Dispar ironia, satira, zeflemeaua, lăsând loc disperării. Bogdan Farcaș se transfigurează sub ochii spectatorilor dezbrăcându-se de servilismul și hilaritatea personajului său, haine ce l-au îmbrăcat în primele două acte, rămânând gol de speranțe, gol de încredere, de prietenie. Văzându-și fragila carieră de douăzeci de ani în prăpastie cum se dă în fum, îl doboară fizic pe Gould, făcându-l să recunoască faptul că mintea sa a fost manipulată, agresată de o "curvă". Impasibil, fără să se apere verbal, fără să abdice de la hotărârea sa, Gould face un singur gest, acela de a-și lua o cămașă curată. Alexandru Conovaru are lentoarea, eleganța, stăpânirea de sine, duplicitatea unui om de afaceri profesionist, mereu cu gulerul alb. Charlie prinde ideea. Tot arsenalul de mișcări haotice, hemoragia verbală, mobilitatea continuă se înfrânează brusc. Charlie tinde și el spre calmul olimpian al câștigătorilor.
Actrița Ioana Nichita o interpretează pe Karen, secretara "de împrumut", foarte frumoasă, foarte docilă, care își cere mereu scuze pentru naivitatea și stângăciile ei. Pare o inocentă, o victimă, dar interpretarea rolului creează suficientă ambiguitate în ceea ce privește motivația acțiunilor sale. Cel mai mult text este livrat de personajul Karen în scena a doua, care are loc mai târziu în acea seară, în apartamentul lui Gould. Karen încearcă să-l convingă pe Gould că o carte abstractă și filozofică despre radiații va putea fi bază pentru un film valoros, apelând la conștiința lui, crezând că vrea "să facă bine". Convinsă că scenariul cu închisoarea propus de Fox nu este baza unui film bun, ea continuă să explice, în mod neconvingător, calitățile pe care le găsește în cartea despre radiații. Textul te duce cu gândul că fata este subiect al unui pariu necinstit și că este atrasă în apartamentul lui Gould sub un pretext. Doar că în scena întâi, când este invitată să se așeze la biroul lui Bob, actrița reușește fără cuvinte să te facă să înțelegi că a simțit mirosul puterii, a adulmecat avantajele unei poziții privilegiate. Felul cum mângâie, cum se întinde pe acel scaun, cum pipăie acel birou improvizat suplinește orice replică. Noi nu putem crede în sinceritatea și valoarea filmului propus de Karen, dar nici în puritatea ei. Poziția ei slăbește însă când Fox o întreabă dacă s-ar fi culcat cu Gould dacă acesta nu ar fi decis să transforme cartea despre radiații într-un film. Ea recunoaște ezitant că nu s-ar fi culcat cu el, realizând o clipă mai târziu dezastrul la care duce mărturisirea sa: "O, Doamne, acum sunt pierdută". Încercarea ei de a deveni o persoană din interiorul găștii la putere nu reușește acum, dar cu siguranță experiența eșecului nu o va opri de la o altă încercare. Un alt Bob, un Ross vor mai fi prinși în mrejele discuțiilor despre radiații. "... toată radiația a fost trimisă de Dumnezeu pentru a ne schimba. Constant.". Karen va rămâne constantă.
Reprezentarea în piesă a negocierilor manipulative și a coerciției bazate pe gen a fost menționată în relatările media despre scandaluri din lumea reală, cum ar fi cele din timpul mișcării #MeToo din anii 2010, unde temele sale de hărțuire la locul de muncă au rezonat cu dezvăluirile privind abaterile de la lege ale producătorilor. Regizorul Răzvan Enciu a ales să citească piesa nu doar ca pe o satiră despre Hollywood și o alegorie despre masculinitatea toxică, ci și ca pe o analiză despre felul în care puterea devine o formă de seducție. Multe din temele repetate ale lui Mamet reies din spectacol: faptul că oamenii sunt singuri; că prietenii lor sunt doar asociații lor de afaceri; că afacerile implică bani; că oamenii apreciază o persoană pentru ceea ce poate face pentru ei; dinamica puterii; camaraderia masculină sub presiune; compromisul și superficialitatea rezultantă. Când conversația se mută în jurul naturii muncii lor, Gould recunoaște că o mare parte din ceea ce produc este "gunoi". Când Karen întreabă de ce, el nu pot oferi decât răspunsul resemnat: "Așa stau lucrurile". Oricât de spirituali am vrea să fim, lumea ne împinge mereu înapoi spre "plugul" productivității, al profitului și al compromisului. Care este de fapt tragedia? Eșecul sau lipsa oricărei dorințe de a ne opri?
(foto: Andrei Gîndac)