Există un moment, în orice familie "respectabilă", în care adevărul devine indecent. Nu pentru că ar fi prea violent, ci pentru că vine prea târziu. Perspective grandioase de Bess Wohl pornește exact din acest punct obscen: clipa în care ipocrizia domestică, lustruită cu decenii de aniversări, fotografii și tăceri politicoase, se crapă ca un obiect vechi ținut prea mult în vitrină. Totul miroase a stabilitate, iar stabilitatea se dovedește a fi doar o formă elegantă de abandon reciproc.
În familiile "bune", cele care funcționează exemplar la mese festive și în conversații telefonice, nu există conflicte, există doar lucruri care nu se spun. Dorințele sunt amânate, frustrările se sedimentează, iar iubirea devine o convenție administrativă. În acest peisaj, bătrânețea nu aduce înțelepciune, mai degrabă o ultimă șansă de sinceritate. Când ea apare, adevărul nu mai este terapeutic, ci scandalos: cum să vrei altceva după cincizeci de ani? cum să nu mai suporți ceea ce ai acceptat o viață întreagă?
Bess Wohl are la activ patru piese de teatru off-Broadway și un musical, dar Grand Horizons (Perspective grandioase) marchează prima sa producție care ajunge pe Broadway. Perspective grandioase a avut premiera mondială la Williamstown Theatre Festival, în 2019, apoi în ianuarie 2020 a fost montată la Second Stage Theatre, spectacolul rezultat fiind numit de New York Times unul dintre cele mai inteligente spectacole de pe Broadway din ultimii ani. Piesa a fost nominalizată în același an la prestigiosul Premiu Tony pentru Cea mai bună piesă. Subiectul a fost inspirat de câteva evenimente care s-au petrecut simultan în viața lui Wohl, ea mărturisind (aici) că "ideea pentru Grand Horizons a început să germineze când părinții unuia dintre cei mai apropiați prieteni ai familie sale au divorțat la vârsta de 70 spre 80 de ani. «Am văzut efectul pe care l-a avut asupra lui și modul în care i-a schimbat relația cu familia și ideile despre angajament și iubire. Cam în aceeași perioadă mă căsătoream și eu și îmi întemeiam o familie», a spus ea. (...) După ce o prietenă regizoare i-a împărtășit povestea bunicilor ei, care au divorțat a doua zi după cea de-a 50-a aniversare, a decis să reia scrierea textului. «Am căutat și am descoperit că există un fenomen cultural numit divorț gri, în care oamenii decid că vor să divorțeze la 70 sau 80 de ani, într-o perioadă în care majoritatea oamenilor ar crede că tot ce e de făcut e să rămână în relație,», a spus Wohl. «Eram cu adevărat interesată de faptul că acest lucru se întâmpla în context mai larg și mă întrebam dacă piesa mea ar putea aborda acest subiect.»"
În ultimele decenii, divorțul în cuplurile de peste 50 de ani, cunoscut sub numele de "divorț gri", a înregistrat o creștere notabilă în Statele Unite, dar și în Europa, stabilind nu numai tendințe, ci și o realitate absolut diferită pentru multe familii. (mai multe detalii aici).
Spectacolul demarează abrupt. Punctul de pornire este, aparent, banal și devastator prin simplitatea lui: Nancy, o femeie de peste 70 de ani, îi spune soțului ei, Bill, după cincizeci de ani de căsnicie, că vrea să divorțeze. Nu există o infidelitate spectaculoasă, nici o criză violentă; există doar uzura, tăcerea sedimentată, sentimentul că viața a fost trăită mai degrabă în paralel decât împreună. Această revelație declanșează destrămarea unui cuplu și un cutremur identitar pentru copiii lor adulți, Ben și Jess, fiecare prins în propriile eșecuri emoționale.
Din punct de vedere al structurii dramatice, textul este construit cu o precizie aproape muzicală. Actul inițial funcționează ca o explozie controlată: informația-cheie este aruncată în mijlocul unei vieți aparent calme, iar reacțiile nu sunt imediate, ci întârziate, fragmentare, pline de stângăcii. Wohl evită deliberat catharsisul rapid; conflictul se acumulează în micro-replici, în tăceri, în ironii aparent nevinovate. Actul secund adâncește fisurile: trecutul revine sub formă de reproșuri nerostite, iar prezentul devine un teritoriu nesigur, unde nimeni nu mai știe ce rol joacă. Conflictul central nu este divorțul în sine, ci întrebarea pe care acesta o ridică: ce înseamnă o viață "reușită"? Bill, un om al rutinei, al stabilității și al compromisului tăcut, se vede confruntat cu prăbușirea singurei certitudini pe care o avea. Nancy, în schimb, nu apare ca o soție capricioasă, ci ca o femeie care refuză să mai trăiască în regim de "final de capitol", care își revendică dreptul la dorință, chiar și târziu. Divorțul devine, paradoxal, un gest optimist.
Bess Wohl scrie tandru despre aceste refulări târzii care se constată calm, aproape birocratic. Iar calmul acesta este cel mai dureros. Nu există vinovați clari, doar oameni care au confundat compromisul cu maturitatea și tăcerea cu loialitatea. Adevărurile eliberatoare nu repară, ele vin să dezorganizeze, să destrame echilibrele mincinoase pe care copiii le credeau imuabile.
Regizorul Cristi Juncu simte potențialul dramatic al textului și îl lasă să curgă într-un spectacol clasic, solid, curat, fără pretenții inovative. Structura dramatică este atent echilibrată între dialoguri realiste, scene de o ironie mușcătoare și momente de tăcere semnificativă. Se mizează pe o tensiune subterană, nu pe conflicte explozive. Climaxul nu vine dintr-un eveniment exterior, ci din acumularea frustrărilor nerostite, a reproșurilor amânate o viață întreagă. Suntem pe teritoriul: fragmente de informații, contradicții, reveniri și ezitări.
Protagoniștii din Perspective grandioase sunt interpretați de Claudiu Istodor și Catrinel Dumitrescu. Actori cu o vastă experiență în rolurile vârstei maturității, cei doi își creează personajele ca pe oameni vii, complecși, neîngenunchiați de vârstă și cu un delicios simț al umorului. Talentul debordant irumpe din prima scenă, acel ritual domestic care a fost îndeplinit, cu o exactitate plictisitoare, de mii de ori și pe care Nancy îl spulberă cu mult curaj și cu o voință de fier. La prima vedere, această familie este foarte familiară. Am mai văzut versiuni, ce reușesc cei doi actori este să alunge orice umbră de ridicol de pe personajele lor pe care le privești cu uimire, neîncredere, curiozitate ca pe niște oameni, nu ca pe niște caricaturi. Este atâta feminitate în privirea, gesturile, ținutele lui Catrinel Dumitrescu, încât nici cele mai colorate amintiri nu o acoperă pe Nancy de ridicol. Excelentă scena în care povestește cum s-a căsătorit cu Bill! Umorul și autoironia sunt armele ascunse, săbiile de apărare, nu de atac. Umorul e gura de aer atunci când pare că destăinuirile o gâtuie. Umorul este plasa de siguranță când află de infidelitățile străvezii ale soțului. Nancy nu este decât o femeie care descoperă prea târziu că a trăit mai degrabă în rolul unei funcții administrative decât al unei ființe. Dorința ei de separare nu este un gest de revoltă, ci o ultimă tentativă de a-și aparține. Nancy nu vrea să fie "înțeleasă", ci liberă; Bill nu vrea să fie părăsit, ci să rămână într-o ordine cunoscută. Conflictul lor este, în esență, conflictul dintre schimbare și conservare, dintre curaj și frică.
În acest drum comun parcurs în sens invers, partenerul lui Nancy, Bill, refuză mărturisirile concrete, lansându-se doar în observații caustice, improvizând explicații haotice de frica adevărului. Claudiu Istodor imprimă personajului său forță, virilitate, narcisism și un soi de perversiune în dezacord cu statutul de pater familias. Bill reprezintă tipologia bărbatului care a confundat stabilitatea cu iubirea și tăcerea cu resemnarea. Actorul își personajul cu o empatie lucidă. Incapacitatea lui de a înțelege ruptura nu vine din cruzime, ci dintr-o orbire afectivă cultivată decenii întregi.
Într-un loc secundar lucrat cu mare finețe, cât să alunge orice umbră de ridicol (la fel ca la personajul Nancy), este distribuită Cerasela Iosifescu. Întâlnirea dintre cele două femei cu pactul de nonagresiune semnat la masa din bucătărie este o scenă antologică. Doar cu trei zile înainte o văzusem pe Cerasela Iosifescu strălucind în rolul Ranevskaia în Livada de vișini în regia lui Andrei Măjeri. Rolul Carla mi-a întărit ideea că o mare actriță nu are nevoie de roluri arhicunoscute și ample ca să se impună într-un spectacol, ci doar de talent, de seriozitate și de bucuria de a fi pe scenă.
În același interviu deja menționat, autoarea textului, mamă a trei copii, a spus "că este fascinată de relațiile dintre frați și a adus o parte din această perspectivă în crearea personajelor Ben și Brian, care reacționează impulsiv la vestea divorțului părinților lor și se mută la ei. «Când părinții tăi divorțează, am observat din poveștile pe care le-am auzit că oamenii revin foarte repede la copilăria lor și se simt complet zdruncinați, ca și cum ar fi avut 8 ani», a spus ea. «M-a interesat această regresie și sentimentul că - chiar dacă ești adult - totuși vrei să fii crescut de părinții tăi.»"
În timp ce Nancy și Bill își mențin echilibrul pe tot parcursul spectacolului, fiii lor, Ben (Adrian Nicolae) și Brian (Rareș Andrici), plonjează într-un adevărat haos afectiv, întrucât inițial fiecare era blocat în propria sa imagine a lumii și își vede părinții doar ca pe niște persoane unidimensionale, exclusiv în roluri de părinți. Replicile tăioase ale celor doi frați, tăcerile și nedumerirea nurorii Jess (Cristina Juncu), duc spectacolul într-o zonă a introspecției ce explorează întrebările legate de ce înseamnă să joci un anumit "rol" în cadrul unei unități familiale și ce se întâmplă atunci când o persoană din familie decide să renunțe la rolul pe care l-a reprezentat dintotdeauna. Copiii, chiar adulți, reacționează nu din empatie, ci din panică narcisică. Divorțul părinților nu le rănește iubirea, ci confortul personal, le spulberă iluziile unui cuib perpetuu. Ei nu apără fericirea celor care i-au crescut, ci propria nevoie de stabilitate retrospectivă: dacă părinții se despart, atunci ei pe ce se mai sprijină?
Adrian Nicolae marșează pe revoltă exprimată fățiș prin gesturi largi, dezordine verbală, prin gesturi extrem de protective, dar care duc și spre abuz față de soția sa. Nu lipsesc fanfaronada și autosuficiența celui ce se simte stabil financiar. Rareș Andrici are postura și tonul unui bărbat emoțional imatur, incapabil să gestioneze abandonul, mereu în căutarea validării parentale. Cristi Juncu nu mai aduce în scenă personajul Tommy, partenerul lui Brian din text, dar această omisiune nu știrbește structura personajului. Excelentă ironia ascunsă sub o abordare prețioasă și serioasă a profesiei sale. Brian, profesor de teatru la liceu, consideră că experiența sa în teatru îl face cel mai conectat cu realitatea. Pregătirea și experiența sa, crede el, îl plasează în cea mai bună poziție pentru a rezolva problemele părinților săi. Numai că în scena în care mama sa îi destăinuie cu mare finețe povestea sa de dragoste, reacțiile lui Brian sunt o expresie clară a opacității cu care a privit viața.
Derutată este și Jess (Cristina Juncu), soția lui Brian, însărcinată. Înțelege Jess pericolul care o paște, acela de a deveni o nouă Nancy? Privirile uimite ale Cristinei Juncu, delicatețea cu care personajul său interacționează cu celelalte personaje, dar și revolta bruscă în fața cuvântului de alint "Fetiță" sunt semnale de alarmă ale temerii de a-și pierde propria identitate în umbra unui soț cu o muncă mai vizibilă și mai bine plătită. Jess, mai fragilă și mai instabilă, simte ruptura ca pe o confirmare a propriului eșec afectiv și înțelege că familia riscă să devine un sistem circular: ceea ce părinții nu au rezolvat riscă să se repete, sub alte forme, în generația următoare.
Spectacolul cucerește prin răsturnările de situație, prin dinamică, prin dialogurile cu jumătăți de cuvinte și subînțelesuri, dar refuză sentimentalismul și plasează bătrânețea nu în zona nostalgiei, ci în aceea a adevărului: ce rămâne dintr-o viață trăită împreună atunci când Iubirea cu majusculă dispare, iar obișnuința devine singura formă de iubire? Perspective grandioase refuză ideea că timpul vindecă sau că experiența aduce automat înțelepciune. Din contră, sugerează că înaintarea în vârstă poate amplifica regretele și poate scoate la suprafață zonele de vid interior. Sexualitatea, autonomia, nevoia de sens rămân active, dar sunt adesea invalidate social, transformate în subiecte jenante sau ridicole. Titlul piesei funcționează ca un comentariu ironic: "perspectivele grandioase" sunt, în realitate, extrem de limitate atunci când viața este trăită conform unor scenarii prestabilite. Spectacolul este despre eșecul micilor compromisuri zilnice, despre cum renunțările succesive ajung să constituie o formă de auto-anulare. Mesajul lui nu este militant, nici feminist, ci profund uman: nu e niciodată prea devreme să te pierzi, dar uneori e prea târziu să te regăsești.
(foto: Victor Diaconu)