Fără să-i înțeleg regulile, pricepeam instinctiv că wrestlingul știe să creeze monștri și zei și să-i facă să pară reali, chiar dacă totul e convenție.
Tocmai de aceea mi se pare potrivită acum - cînd The Iron Claw / Gheara de fier e disponibil pe HBO Max - șansa unei revederi mai aplicate a proiectului regizat de Sean Durkin. În România, la apariția lui în cinema (martie 2024), a fost tratat mai degrabă ca un obiect ușor de clasat: încă o poveste despre masculinitate toxică și America profundă, încă o tragedie biografică pe care, cu superioritate, o putem pune deoparte în cutia ei. Dar dacă privim mai adînc la această meserie care cere expunere totală, într-un prezent cînd totul ajunge să fie la vedere, filmul merită privit ca o legendă despre un Olimp modern: un templu cu lumini reci și miros de transpirație unde zeii sînt de fapt niște fii - și unde măreția nu se măsoară doar în centuri, ci în disponibilitatea de a-ți converti viața în poveste, chiar și atunci cînd începe să te sfîșie. Pentru că meciul e aranjat, dar durerea nu.
Wrestlingul - acest sport-spectacol catalogat ca fake - se află mai aproape de noi decît am crede: arată cum existența se transformă în narațiune publică, atunci cînd corpul e instrumentalizat, iar biografia devine o marfă cuantificabilă în cîștig, eșec, revenire, suferință, doliu. E un contract tacit în care publicul nu cumpără doar biletul la meci, ci pretinde un spectacol permanent. Durkin construiește o imagine care funcționează ca mit fondator: Fritz Von Erich (Holt McCallany), în anii '50, villain cu alură de neamț, își ridică mîna ca o lamă și o înfige în fruntea adversarului - Iron Claw, gheara care e și semnătură, și jurămînt, și blestem. În tribune, doi copii (Kevin și David) sînt singurii care îl aplaudă și îl susțin pînă la capăt. Restul spectatorilor îl urăsc corect, adică exact cum cere convenția propusă de organizatori, iar scenariul strecoară abil un gînd: o fi teatru, dar pare mai scump ca viața.
Realitate și ficțiune
În familia von Erich, dimineața începe cu alarmă ca o bombă: Kevin s-a transformat în tînăr forțos care se trezește înainte de răsărit, rigid, încărcat de meciul de cu o seară înainte; urmează sala de greutăți; apoi bucătăria în care mama lui (Doris, Maura Tierney) gătește munți de mîncare pentru niște fii care sînt deja semi-zei locali. Pe pereți, vitrine cu trofee, iar alături - un dulap cu arme. Filmul lucrează la vedere: aici gloria și violența stau în aceeași cameră. Wrestlingul e o formă de ritual popular - o combinație de atletism, coregrafie, mitologie și piață. Deznodămîntul e stabilit dinainte; kayfabe e pactul prin care toți acceptă să creadă. Dar pactul nu anulează materia: execuția e o artă violentă, în care corpurile se lovesc pe bune - loviturile sînt gîndite să pară fatale fără să fie (mereu) mortale. Cînd sărim, iată, la finalul anilor '70, iar Kevin-cel-cu-trup-de-fier ia un suplex pe beton care aproape că îl imobilizează, nu asistăm la un fals: carnea chiar cade pe piatră. Începe numărătoarea pînă la zece și, greoi, sleit, aproape șocat de violența contactului, revine în ring. Meciul se termină cumva, iar povestea lui merge mai departe: a reușit, in extremis, să nu o fisureze. În vestiar, așezat alături de fratele său, David, e certat de tată: nu pentru că a fost aruncat, ci pentru că s-a ridicat prea încet.
În timp ce vezi această secvență, atent coregrafiată, montată și livrată - tocmai pentru a crea așteptare, tensiune și deznodămînt -, nu poți să nu începi să crezi puțin în wrestling. Pentru că efortul, riscul, expunerea sunt reale. La fel și antrenamentul repetitiv, zilnic, care transformă corpul în instrument. Sau transpirația care curge șiroaie și oboseala de după meci. Să nu mai vorbim de rănile, dependențele, contuziile, fricile și foamea de aplauze. Dar mai real decît toate e această expunere 100%, care îți cere să-ți transformi viața în narațiune publică și să nu mai ai deloc intimitate. În ring, te vinzi. După, continui la fel. Chiar și cînd ți-e rău, chiar și cînd plîngi, chiar și cînd îți îngropi fratele - publicul e acolo, ca o mare care cere încă o scenă.
Din familie în dinastie, din dinastie în mit
Fritz e un tată care conduce ca un promotor. Și un promotor care iubește ca un tată - rar, incomod, condiționat. El a visat o centură (NWA World Heavyweight Championship) și îl vedem trăind cu obsesia aceasta ca și cum ar fi o profeție neterminată. Cînd le vorbește băieților, nu le spune 'fiți fericiți', ci 'fiți cei mai tari'. În logica lui, victoria e singura protecție împotriva lumii și a lucrului care îi urmărește - blestemul familiei, moartea la doar 5 ani a lui Jack Jr. (electrocutat la Niagara), frica transmisă ca moștenire.
În acest sistem, copiii săi urcă nu doar prin calitățile de atleți, ci fiindcă reprezintă o poveste completă: Kevin (Zac Efron) e workhorse-ul: solid, tehnic, aproape inocent în felul în care încă mai crede că munca te salvează - intră desculț în ring, ceea ce îl face imediat recognoscibil; un detaliu de iconografie. David (Harris Dickinson) e charismaticul: showman-ul, omul care poate vorbi natural în public, care poate livra un promo fără să pară că recită. Asta îl transformă în ochii tatălui și în perla coroanei; i se oferă lui prima șansă pentru titlu, sărind astfel peste meritele sportive ale lui Kevin. Se pare că în societate esența (munca și performanța) poate fi depășită de aparență. Kerry (Jeremy Allen White) e statuia, adonisul: frumusețe, mușchi, magnetism sexual, acel babyface care face femeile să se înghesuie la rampă. În scenariul lumii, el trebuia să fie sportiv real - aruncător de disc -, dar boicotul de la Olimpiadă îi taie destinul, redirecționat astfel într-un spectacol pînă la urmă amar. Mike (Stanley Simons) e poetul care a greșit epoca: muzician, prog rock, copil care ar fi vrut să rămînă în spatele cortinei: camera îl arată cîntînd cu trupa. Frații îl privesc cu o mîndrie tandră, ca într-o lume paralelă în care salvarea ar fi (fost) posibilă. Scenariul îl omite pe Chris Von Erich, ca și cum moartea lui David, Kerry și Mike e de ajuns pentru a face înțeleasă tragedia. A critica această alegere narativă seamănă cu a amenda faptul că wrestlingul nu e real.
Pentru a urca în această lume ce creează narațiuni serializate - la fel ca platformele actuale de streaming - e nevoie de rivali. Întîi, istoria îi aduce în ecuație pe Freebirds, clan pregătitor pentru marele zeu al momentului: Ric Flair.
Cînd tatăl alege ca David să primească șansa (în detrimentul lui Kevin), e una dintre primele trădări tăcute: Fritz nu distribuie roluri după iubire, ci după eficiența poveștii. Frații Von Erich sînt prinși în acest spectacol și nu poți să nu te întrebi dacă l-ar fi ales și de bunăvoie. Probabil că da, pentru că wrestlingul îți oferă control în timp real, ceva ce în celelalte sporturi rămîne mult mai incert. Aici, victoria e scrisă - dar relevanța trebuie cîștigată în fiecare seară, cu sudoarea. Paradoxal, tocmai fiindcă finalul e decis, totul se mută pe alt teren: cît de mult te crede lumea? cît de tare reacționează? cît adevăr transmiți în cadrul minciunii convenite?
Pentru a răspunde la toate aceste întrebări, putem alege un moment de mit modern perfect integrat în poveste: înainte ca cei patru să intre în ring - cînd curba narativei lor e încă ascendentă -, se aude Tom Sawyer (Rush). Frații apar ca niște eroi ai Texasului. Scenariul exagerează programatic - «THIS WAS THE FIRST TIME...» - dar în lumea WCCW momentul intrării pe muzică e tratat ca o cotitură. Publicul, surprins, entuziasmat, agitat, îi atinge ca pe moaște. Un sărut aruncat din mers, o femeie care leșină - nimic subtil, dar totul foarte precis: wrestlingul vinde emoție colectivă, nu doar competiție. E mecanismul care întreține o industrie: intrarea, tema muzicală, marea reacție, eroul și demonul. 'Catch the mist, catch the myth / Catch the mystery, catch the drift.' - portretul unui rebel contemporan care știe doar să înainteze: cu privirea deschisă, cu încăpățînarea în picioare. Dar totul se poate curma într-o fracțiune.
'Our greatness will be measured by our response to adversity.'
După moartea lui David (întors în coșciug din Japonia, într-o moarte rămasă disputată - oficial, enterită acută; în culise, zvonurile au mers în alte direcții), Fritz stă cu băieții pe verandă, în noapte, cu berea în mînă și cu golul în piept. Și declamă: 'Our greatness will be measured by our response to adversity.' E un comandant, iar oștenii, proprii fii, nu numai că pot, dar au datoria să se sacrifice oricînd. Moartea lor e un pas către intrarea numelui în legendă (finalul are să aducă, de altfel, următoarea informație: 'In 2009 The Von Erich Family was inducted into the WWE Hall of Fame. To this day they are considered one of the greatest families in the history of wrestling').
Replica tatălui are un rol unificator. Pe de o parte, e exact mantra Americii mitice: nu contează cît suferi, ci cum transformi suferința în performanță. Pe de altă parte, e și o sentință: nu ai dreptul să cazi. Nici măcar acum. Mai ales acum. Și imediat, ca un preot cinic al ringului, Fritz mută discuția de la moarte la titlu: David avea un meci programat cu Flair; deci cine îi va lua locul? Tragedia devine logistică. Marea durere e îmblînzită în limbajul momentului vieții. Apoi vine gestul care, pentru mine, e una dintre cele mai negre invenții ale scenariului: aruncarea monedei. Ca și cum destinul ar putea fi administrat printr-un truc de fairness. Cap pentru Kerry, pajură pentru Kevin. Metalul zboară în întuneric și ți se spune, amăgitor, că șansa nu e decît o mască pentru un sistem care împinge înainte oricum.
Kerry e deopotrivă rodul istoriei macro (boicotul olimpic) și micro (profeția centurii). În ring, primește nu doar o șansă, ci adorare: el nu e doar bun, e ales. Și cînd cîștigă centura în locul lui David, montajul prinde momentul ca pe o minune transmisă la TV - Doris se uită, privește victoria, și totuși nu vede nimic: simțurile au început să îi fie deja amorțite de pierderea a doi fii. În spate, fantoma lui David, dar ea închide ecranul, ca și cum ar spune: ați cîștigat ceva, dar ați pierdut totul.
Prețul pentru a fi ales e, din nou, expunerea totală: Kerry, beat, iese pe motocicletă după triumf și își pierde piciorul. E cu atît mai crunt cu cît chiar așa s-a întîmplat în realitate: wrestlingul, care promitea invincibilitate, a livrat - iată, din nou și din nou - fragilitate.
Singurul care izbutește să rămînă fizic întreg este Kevin (iar rolul pe care îl face Efron e fabulos). Dacă David echivalează cu tragedia care sparge familia, Mike o golește. Kevin îl antrenează în ring ca un frate mai mare care încearcă să repare istoria, dar îi lipsește naturalul mișcării. Nu are tempo; un hip toss simplu devine pentru el un zid. Kevin își înghite frustrarea și continuă, ca și cum ar împinge o ușă care nu se deschide. Apoi, într-un meci, Mike cade prost, își dislocă umărul, intră în operație și scenariul lovește cu un detaliu crud: toxic shock, comă, trezire cu semne de brain damage, muzicianul care nu mai poate fi muzician. Și, în tot acest timp, Kevin care începe să se sperie de blestem ca de o boală contagioasă. E una dintre cele mai tulburătoare linii dramatice: nu te mai temi doar că mori. Te temi că îi infectezi pe ai tăi cu destinul tău. De aceea scena cu numele mi se pare devastatoare: Kevin, la ghișeu, hotărăște ca fiul lui să se numească Adkisson (numele de naștere), ca și cum ar încerca să scoată copilul din poveste, să-l scoată din brand, să-l scoată din gheară (realitatea ne spune că asta nu se poate: primii doi fii ai lui sunt wrestleri, e ceva ce s-a lipit iremediabil de fibra familiei). Pentru o clipă, soția Pam îl privește și îl întreabă dacă e sigur. El nu e. Dar o face. Cînd ți-ai transformat viața în narațiune, pînă și actele administrative devin exorcisme.
După pierderea lui Mike, în casa Von Erich suferința devine aproape palpabilă, ca o nălucă corporalizată, îmbibată cu atîta moarte. Sinuciderea lui Kerry apare ca un tren așteptat. Nimeni în afară de Kevin nu mai are puterea să se revolte. Fritz a intrat în faza de negare. Doris stă și pictează. Nu plînge demonstrativ, nu ține un monolog, nu explică. Pur și simplu face ceva care nu servește mecanismului: un gest interior, fără public, fără aplauze, fără productivitate. Fritz intră cu reflexul lui de ordine și întreabă, aproape automat: 'What's for dinner?'. Ca și cum lumea ar trebui să continue pe procedură, ca și cum cina ar fi încă o verigă din antrenamentul zilnic, din fabricarea mitului. Și ea spune că n-a pregătit nimic; nu-i e foame. Replica e calmă, dar e un 'nu' uriaș: astăzi nu mai joc rolul. Fritz se așază totuși la masă, singur, în fața unui ritual gol, și ai impresia că e prima dată cînd regulile lui nu mai produc nimic - nici energie, nici entuziasm, nici sens, nici viitor. Un tablou care arată cum tragedia s-a prelins în afara ringului: e peste tot, în gospodăria însăși, în mica instituție domestică obligată ani de zile să funcționeze ca o uzină de băieți-invincibili. Cînd se oprește cina, se oprește fabrica. Iar zeul rămîne fără liturghie.
Cînd procesiunea nu îți mai aparține
Urmărind filmul, te tot întrebi: cînd vor răbufni acești supraoameni cu naivități de copii și o încredere oarbă în tatăl lor. Cînd va ieși bestia? Aflați într-o afacere violentă, antrenați pînă la urmă să ucidă, cît sau pînă cînd pot sta ei îmblînziți?
Meciul lui Kevin cu Flair e un moment în care filmul lasă să se vadă cusătura și îl aduce de fapt pe fiu în zona tatălui: antagonist în acest wrestling care funcționează cît timp emoția e controlată și cît timp personajele își știu rolurile. Dar cînd emoția explodează, controlul se rupe. Kevin pune la rîndul lui 'Iron Claw' pe oponent și refuză să-l lase, chiar și cînd Flair ajunge la corzi, chiar și cînd arbitrul îi cere să rupă priza, chiar și cînd momentul nu mai e distractiv. În termeni de show, e 'prea mult'. În termeni de om, e o descărcare: ani de furie, moarte, neputință. E literalmente descris ca un fel de exorcism. Kevin sfîrșește descalificat, Flair rîde, intră în vestiar plin de sînge, îl laudă, îl invită la băut, ca și cum tocmai asta a fost: încă o noapte bună de muncă. Aici se vede principiul cel mai crud al wrestlingului: industria îți cere să simți, dar numai în limitele în care sentimentul produce bani și reacție. Dincolo de limite, devii problemă: din erou poți pica repede în umbra antagonistului. Și totuși, tocmai acea ieșire neprofesionistă pare, paradoxal, singurul moment în care Kevin e complet sincer.
*
Unul dintre cele mai puternice lucruri din The Iron Claw e felul în care moartea nu rămîne în familie. La înmormîntarea lui David (prima din seria de wrestling și prin urmare cea mai neașteptată), fanii stau pe străzi, ating limuzina, plîng, ridică steaguri, ca la o înmormîntare de stat. Kevin intră în panică și crapă geamul să respire. Sus, un elicopter. Jos, marea de oameni. E blocat. E prima oară cînd nu știe ce să facă cu propriile emoții. Doliul familiei devine un spectacol public. În wrestling, corpul tău nu e doar corp: e semn, e poveste, e promisiune. Cînd povestea se rupe, ești obligat să o lipești la loc - în ring, în interviuri, în conferințe improvizate (de pildă: Mike, după comă, vorbind greu în fața presei), în reveniri, în titluri.Cînd povestea ajunge la final, legenda olimpiană se întoarce în uman: Kevin, privind cum se joacă băieții lui, începe să plîngă și spune: 'I used to be a brother.' Fraza asta e reversul replicii lui Fritz. Dacă Fritz măsoară măreția în răspuns la adversitate, Kevin măsoară viața în ceva mult mai simplu și mai imposibil: a avea frați. Să fii frate înseamnă să ai martori care te cunosc înainte să devii personaj. Să ai oameni care te văd cînd nu performezi. Wrestlingul i-a făcut frați pe afiș, pe tricouri, pe centuri - dar i-a mîncat ca frați în casă. Și filmul îți dă, în sfîrșit, o fisură de lumină: băieții lui îi spun că vor fi ei frați pentru el. E o mică rebeliune împotriva mecanismului: o familie care refuză să mai fie afiș și încearcă să fie, pur și simplu, viață.