Într-o cursă simbolică contra-cronometru, între Green Hours și Casa Kerim, cele două spații care îi găzduiesc și îi reconfigurează reprezentațiile, acest monolog aluvionar își expune autorul-interpret unui nemilos exercițiu de sinceritate. Cum spațiile de reprezentare sunt prin excelență spații ale privirii, am putea spune că ne aflăm în fața unui Studiu: (Auto) portret - Tânăr artist, Z generation - un experiment vizual în paleta glamour a anilor '50, reciclată ironic și escortată de o pletoră de efecte hipster. Acestea sunt datele care compun fragila carcasă a unei existențe care în linii mari definește un profil generațional, în liniile sale fine, un traseu personal irepetabil, în miniaturalele sale circuite interioare, o sensibilitate aparte.
De autor mă leagă o caldă prietenie, lungi și savuroase discuții despre teatru și câteva nevinovate șotii de culise, de aceea statutul meu de cronicar se oprește aici. Începe cel de spectator al premierei de sfârșit de noiembrie 2025, în sala intimă a Casei Kerim, "parfumeria" evocată în memoriile câtorva scriitori, martora atâtor povești literare și iubiri (mai mult sau mai puțin) trecătoare.
Pe distanța unei imaginare linii de așteptare, cât ți-ar lua să te îmbarci fără priority către o destinație promițător-înșelătoare, protagonistul își developează cinematic experiențe recente ale tinereții sale, descriind un drum cu imaginare benzi reversibile. E în tranzit, starea neliniștii. Dinspre micile scene independente ale Bucureștiului natal spre marea lume a afirmării, pornește la drum cu câteva rețete de succes în ale scenaristicii și un mic ghid de pronunție internațional-englezească. E la graniță, spațiul nostalgiei. Locul din care se mai poate încă întoarce în universul său casnic cu formele trecutului, proaspăt renovate în trend, și pisică. E prins între inerțiala înaintare în ritmul coloanei și regresia solitară în zona memoriei afective, plasa de siguranță a tuturor îndepărtărilor.
Ar fi bizar să decupăm o temă anume din complexul unei vieți care se devoalează cu atâta inocență, la mai puțin de un metru de spectatorii săi, în ceea ce sociologii ar numi spațiu personal, spațiul "conspirativ" al complicității. Mihai se prezintă pe sine, captiv într-un eu-spectacol, ca formă de supraviețuire. Proximitatea nu-ți lasă nicio posibilitate de a te eschiva. Ești martorul unei dezertări. Ce șansă ai să împiedici un fapt iminent pus în lumina reflectoarelor? E teatru.
Privind publicul, mai ales atunci când am simțit nevoia să împiedic confruntarea cu interpretul, am văzut multă participare emoțională. E densă și nefardată experiența de spectator al cinematografelor mobile. Mai ales că te cheamă să privești frontal starea unei generații, a tinerilor artiști independenți a căror voce atât de necesară, trebuie ajutată să se exprime.
În cele din urmă, Ferestrele de taxi sunt cinematografe mobile este (sau a fost, întrucât și-a anunțat deja ultima reprezentație) o piesă scrisă și jucată cu mult umor și (auto)ironie, cu ancore concrete în peisajul cultural și în imaginarul local. O oră de teatru desprins din actualitatea imediată e, în fond, o oră de normalitate.
(foto 1: Remus Nicolaescu)