Mai sunt astăzi textele istorice precum Apus de soare, "vii" sau trebuie să avem onestitatea de a recunoaște că legătura organică dintre aceste texte și publicul tânăr s-a rupt? Limbajul lor solemn, retoric, saturat de ideea de destin național, mai are sens? În răspunsurile pe care ți le dai singur după vizionarea spectacolului stă rostul montării, o montare de un ludic nebun, în contrast zdrobitor cu gravitatea textului.
Pe cât de solemnă, de hieratică e atmosfera piesei, pe atât de rapid și amețitor este ritmul spectacolului. Nu suntem la Cetatea de Scaun a Sucevei, ci într-un studio improvizat de teatru radiofonic numit Efectiv unde un grup de tineri realizează emisia dramei lui Delavrancea bazându-se pe propriile voci, fără mijloace tehnice, cu o recuzită hilară. Atmosfera de epocă este construită în principal sonor (Univers muzical: Daniel Stănciucu / Inginerie de sunet: Rareș Florea). Zgomotul metalului, al hârtiei, al lemnului lovit, al ustensilelor gospodărești, al uneltelor, al pantofilor loviți de podea, dar și șuierături, fluierături, scrâșnete, gemete, șoapte substituie decorul și creează o arhitectură auditivă ce trimite simultan la radioul de altădată și la laboratorul experimental contemporan. Nu există "reconstituire istorică", ci reverberație: trecutul e chemat prin sunet, nu ilustrat vizual. Doar câteva elemente vizuale punctează atmosfera, o coroană, marama, o mantie.
Spațiul scenic e golit de iluzie: microfoane, stative, obiecte utilitare care produc sunete. Spectacolul funcționează astfel pe două planuri: pe de o parte, fidelitatea aproape rigidă față de limbajul clasic, pe de altă parte, contextul performativ care îl dezbracă de sacralitate. Microfonul, obiect al amplificării, devine și instrument al distanței: cuvintele nu mai curg "din carne", ci sunt transmise, filtrate, arhivate.
Textul lui Delavrancea este declamat integral la microfon, într-un stil deliberat tradițional, cu rostire amplă, solemnă, aproape arhaică. Tocmai această opțiune produce tensiunea centrală a spectacolului. Apus de soare nu mai este jucată ca dramă istorică, ci ca text-reper aflat sub examinare.
Actorii, foarte tineri, rostesc cuvintele unui text canonic național fără a le "actualiza" prin psihologie sau emoție realistă. Nu e o actualizare superficială, nici "modernizare" decorativă sau psihologizare forțată. Dimpotrivă, tocmai asumarea frontală a distanței dintre epoca textului și prezent devine fertilă scenic. Pentru actorii tineri, miza nu este identificarea emoțională, ci poziționarea conștientă față de text. Schimbarea rolurilor dizolvă noțiunea de personaj fix și mută accentul de pe psihologie pe rostire, ritm și prezență. Actorul devine un instrument de transmisie, un mediator între un text aparent rigid și un public nou. Declamația, departe de a fi un defect, se transformă într-un gest estetic asumat. Într-o asemenea montare, jocul nu caută "adevărul interior", nu se "reînvie" textul, ci este pus sub lupă, expus, făcându-l să sune în toată frumusețea lui deloc vetustă. Dan Pughineanu este motorul unei echipe tinere din care l-am identificat doar pe Cătălin Vâlcu și am constatat că seriozitatea și talentul se dozează în porții suficiente spre mulți tineri aflați la început de drum artistic. Ionuț Ionescu, Teodora Oancea, Daniel Stănciucu, Teodora Moscal sunt nume noi de care cu siguranță vom auzi. Într-un gest metaforic, toți își pun pe cap coroana din material ieftin a lui Ștefan. Niciunul nu are un rol fix, interpretând conștient un text pe care îl supune unei radiografii colective simultan cu rostirea sa.
Finalul este limpede și radical. Actorii ies din convenția studioului și îngroapă fizic cartea Apus de soare. Putem privi finalul sub două perspective. Teatrul istoric e lipsit de viață, i se organizează înmormântarea publică. Nu ca gest iconoclast, ci ca act de luciditate culturală. A îngropa Apus de soare nu înseamnă a-l nega, ci a recunoaște că transmiterea lui, în forma consacrată, a eșuat. Iar abia după acest gest radical poate începe o discuție onestă despre ce mai înseamnă, astăzi, cultură națională și pentru cine. Sau, înmormântarea este un gest ritualic ce spune mai mult decât orice discurs: textul canonic rămâne, dar conectarea cu prezentul este suspendată. Cultura clasică națională nu este distrusă, ci înmormântată cu respect, cu creștineasca speranță a reînvierii.
Astfel, Apus de soare devine mai puțin o punere în scenă a textului lui Delavrancea și mai degrabă o disecție a modului în care cultura clasică supraviețuiește sau nu supraviețuiește în prezent pentru că nu vorbește despre moartea lui Ștefan cel Mare, ci despre apusul unei forme de autoritate culturală. Nu atacă tradiția, ci o expune în stare de conservare. Iar întrebarea care persistă după tăcerea finală nu este dacă Delavrancea mai are valoare, ci cine mai are nevoie, azi, să-l asculte și cum.
Matei Lucaci-Grünberg nu vede textele istorice ca pe obiecte de patrimoniu, scoase periodic din vitrină, manipulate cu mănuși și apoi reașezate cuminți la loc. A continua să le montăm ca pe niște relicve sacrosancte nu înseamnă fidelitate, ci evitare a realității. De aici valoarea spectacolului care într-o convenție inedită, coerentă și asumată, stârnește interesul pentru un text uitat. Această schimbare de paradigmă poate fi o formă autentică de continuitate culturală și o reverență adusă istoriei. De noi depinde ce alegem să păstrăm, ce transmitem mai departe și ce suntem gata să îngropăm, uneori din dispreț, alteori din luciditate.
(foto: Augustina Iohan)