Scenariul otrăvit (The Dying Gaul) începe bine, ca într-un episod din Columbo (dacă vă mai aduceţi aminte): un tînăr scenarist (frumuşelul Peter Sarsgaard) bate palma cu un influent producător de la Hollywood (Campbell Scott) pentru un film. Iniţial, filmul (adică scenariul) ar fi trebuit să povestească relaţia lui Robert - scenaristul - cu fostul său iubit, care a murit de SIDA. Dar nu-i trebuie mult lui Robert ca să accepte să schimbe povestea - pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale -, făcînd din iubit iubită şi din SIDA, o altă boală nemiloasă. Robert este înfiat de marea familie a filmului, dar şi de mica familie a producătorului.
Jeffrey (producătorul), deşi căsătorit cu (tot) o fostă scenaristă ajunsă casnică (mereu perfecta Patricia Clarkson), este (tot) gay, dar se ascunde bine... Mă rog, binişor - pînă ce Elaine, nevastă-sa, face urechile mari (la telefon) şi prinde o discuţie fierbinte între bărbat-su şi prietenul-amant. Şi atunci, îi vine una din acele idei mişto de care nu duce lipsă Hollywoodul, chiar şi atunci cînd e acasă în papuci: intră pe Internet, găseşte profilul scenaristului şi se dă drept... iubitul decedat! Robert muşcă din momeală, şi, de aici încolo, filmul ar fi putut deveni şi mai interesant dacă...
... Dacă regizorul-scenarist Craig Lucas - care şi-a ecranizat propria piesă de teatru - ar fi scris un alt scenariu sau piesă. Sau un alt final măcar... Pentru că, din momentul în care "vocea IT de dincolo de mormînt" se face auzită în film, se-alege praful de tot ce fusese bun înainte! În loc să joace cartea ambiguităţii, imaginînd un joc de-a şoarecele şi pisica între scenarist şi ex-scenaristă, Craig Lucas o dă pe şeptic. Din "scenariu otrăvit", Scenariul otrăvit devine scenariu OTVit (păstrînd otrava!); adică o poveste à la DDD pe care scrie "Senzaţional!", în care "Urmează crima din Hollywood" - şi-n care nu mai crezi o secundă. Subtilităţile legăturilor dintre cei trei (patru, dacă punem la socoteală şi "fantoma") sucombă, iar filmul moare, sufocat de clişee.
Ironie: dacă şi scenariul lui Robert era atît de "bun", nu-i de mirare că a fost ecranizat.