Mi s-a părut un detaliu bun și pentru ce s-a întâmplat, aproape simultan, în bula noastră cinefilă: breasla vrea să fie băgată în seamă, vrea să conteze, vrea să i se recunoască "validitatea" (intelectuală, estetică, morală - fiecare își alege adjectivul). Când, în sfârșit, primește atenție, nu vine doar sub formă de aplauze, ci și sub formă de circ. This is what you want / this is what you get. În momentul în care atenția devine masă critică, apare inevitabil și reflexul de apărare: se strânge rândul, se delimitează taberele, se caută "cine are voie", "cine n-are voie", "cine e critic adevărat", "cine e impostor", "cine e autor", "ce îl recomandă". Iar filmul ăsta - care e, între altele, despre cum un om își fabrică un destin printr-o combinație de talent, tupeu, șarlatanie și foame de lume - face o oglindă /in/voluntară, /dar/ foarte clară.
Ce s-a întâmplat
Contextul e simplu, și tocmai de asta e revelator. Un critic scrie o cronică negativă la filmul unui regizor. Peste un an, regizorul reacționează public, când același critic atacă un alt film, multipremiat și nominalizat, deci validat de lumea mare. Se fac automat legături. Apoi reacționează și alții - critici, cineaști, oameni din distribuție, oameni care "au auzit că aici e cu flegme și au venit să dea și ei una". În câteva ore, discuția se mută de la film la cine are dreptul să spună ce, de la argumente la ton, de la criterii la intuiții morale despre ceilalți. Cortina cade, circul începe.
În textul de pe Facebook al lui Andrei Gorzo, miza e formulată foarte precis: nu e vorba doar despre un orgoliu rănit, ci despre legitimitatea opiniei critice separate în caz de consens extatic - adică exact momentul în care o cronică, dacă nu cântă în cor, e percepută ca agresiune, nu ca instrument. Și Gorzo mai face o distincție utilă (incomodă, dar utilă): "dreptul la replică" e legitim când corectează erori factuale sau calomnii personale; în rest, devine ambiguu, pentru că se confundă cu răzbunarea și cu presiunea (chiar dacă e mascată în retorică). La el, asta e mai puțin o judecată morală și mai mult o observație despre aparențe și mecanisme.
Ce mi se pare interesant - și aici începe legătura cu Marty Supreme - e că reacția colectivă funcționează aproape ca piața din film: cineva "ridică miza", ceilalți simt că trebuie să se așeze (rapid) pe o axă. O poziție de centru devine suspectă. O nuanță e interpretată ca slăbiciune. Un "nu știu" e luat drept lașitate. Și, în loc să discutăm calm ce ține și ce nu ține într-o cronică, ajungem să discutăm despre caracter, despre intenții, despre cine cu cine e "în gașcă".
De-asta merită ca scandalul să existe (în acest text, în altele), dar ca structură (ca simptom), nu ca deliciu. Nu e cazul să-l hrănim; e cazul să-l folosim ca lumină laterală pentru film - și pentru felul în care se produce azi autoritatea culturală pe social media.
Marty Supreme: un șarlatan magnetic, un mesia de ping-pong
Marty Supreme e un spectacol cu ritm frenetic, în care actorul momentului joacă un nesuferit carismatic: un charlamet-șarlatan manipulator cu vis, chemare și sentimentul că e alesul. Un hustler care nu doar că vrea totul, dar are și convingerea organică că i se cuvine. Și cum să nu i-l dai, când omul e atât de bun la a-și vinde propria poveste încât pare că se hrănește din ea?
Morozov deschide cronica lui din Scena9 cu o propoziție care, în sine, e deja un pariu: "Cel mai sprinten film american al ultimilor ani (...) se numește Marty Supreme și e despre un puțoi acneic care-și pune lumea în cap de dragul unui țel absurd." E o intrare în forță, cu "puțoi acneic", cu "țel absurd", cu o energie aproape programatică de a nu respecta solemnitatea. Și tot acolo numește filmul "o jubilație de spectacol" și insistă pe ideea de "spectacol de dragul spectacolului".
Mie mi se pare că filmul chiar asta face: îți arată un om pentru care viața nu e un drum, ci o campanie. Un om care tratează fiecare relație ca pe o monedă. Care te lasă baltă și își amintește de tine când are ceva de câștigat - și totuși e magnetic, și totuși îl iubești. Aici e partea "parazitară": Marty e un con artist perfect pentru societate, fiindcă societatea recompensează exact combinația asta de talent și nerușinare. Te enervează și te seduce în același cadru.
Iar ping-pong-ul (alegere genială, firește) e sportul perfect pentru o mitologie de genul ăsta: e rapid, e aproape frivol pentru cine îl privește de sus, e greu de "heroizat" în limbaj clasic. Tocmai de asta, când Marty îl investește cu destin, îți vine să râzi și să crezi în el simultan.
Aici aș face o paralelă cu Dune, dar nu ca analogie de poveste, ci ca structură de chemare: drumul sinuos spre un "semn" care îți confirmă că ești ales. Doar că la Marty "chemarea" nu e cosmică, e narcisiacă. E o religie a propriei persoane.
Iar o altă paralelă, cu The Smashing Machine, e utilă tocmai pentru că arată două moduri de a filma "drumul sinuos": unul mai convențional (sportul ca biopic cu stații), unul mai baroc (sportul ca delir de auto-mitologizare). Morozov face chiar el contrastul ăsta, direct: față de "stațiile convenționale de biopic" din The Smashing Machine, Marty Supreme "e mult mai baroc ca formă" și "în alt campionat". De ce? Pentru că așa zice el.
De ce, totuși, nu e (pentru mine) vârful lui Josh Safdie
Marty Supreme are totuși anumite fisuri și arată că frații, sigur, până acum, au lucrat mai bine împreună. Uncut Gems lega mai convingător maglavaisul ăsta de haos și nebunie într-o formă care părea inevitabilă: ideea că, dacă tot împingi și împingi și împingi (soarta, norocul, destinul - fiecare își alege demonul), poate reușești. În Uncut Gems, transformarea lui Adam Sandler avea ceva mai complet, mai dureros, mai fără scăpare. În Marty Supreme, Chalamet e remarcabil - dar parcă își păstrează, totuși, o distanță de star și o anumită aroganță pe care le-a etalat și în alte ocazii (să ne gândim doar la Dune). E un performance mare, dar nu simt același "consum" existențial.
Și apoi e finalul: happy end-ul (chiar dacă fragil, chiar dacă "va fi bine pentru Marty?" rămâne o întrebare la care intuiția răspunde: nu prea) pare puțin necaracteristic pentru reflexul Safdie de a-ți lăsa la final o scatoalcă de nu te mai ții pe picioare. La frații Safdie, de obicei, izbăvirea vine cu prăbușire, nu cu podium. Aici podiumul e simultan izbândă și început de autodistrugere - și asta e foarte similar ce se întâmplă în The Smashing Machine, unde victoria colegului protagonistului pare că nu îi aduce satisfacție. Dimpotrivă, Mark Kerr găsește acel closure tocmai prin faptul că pierde. Așa că, în ciuda faptului că Marty Supreme ia ochii mai mult, filmele sunt mult mai comparabile decât lasă Morozov să se înțeleagă.
Și mai e ceva: Endo. Dacă filmul are un punct unde se vede mecanismul, acolo e. Endo e prea puțin construit - un agent narativ, la fel cum poate sunt și adversarii lui Kerr în filmul lui Benny Safdie. Exact genul de adversar "aparent imbatabil" pe care povestea îl cere ca să-și poată ridica miza, dar care nu are suficientă carne încât să simți ceva împotriva lui. Și această absență se vede - de fapt, niciunul dintre dușmanii lui Marty nu este atât de convingător; poate, ca metaforă a faptului că el se transformă, prin felul său de a fi, de a risca, în cea mai mare piedică a sa.
De ce să te dai pe spate la Marty și să declari mediocru Smashing Machine
În cronica lui la The Smashing Machine, Morozov are o frază foarte clară: îl vede pe Benny Safdie ca pe un talent "multi-lateral", dar spune că talentul ăsta "luminează (...) un film prea comme il faut, cel mult intermitent." Apoi explică de ce: filmul reambalează evenimente deja documentate, merge pe imitația suprafețelor, ajunge aproape un remake 1 la 1 al documentarului din 2002.
Dacă pui asta lângă entuziasmul din Marty Supreme (unde tocmai "gratuitatea" și "spectacolul de dragul spectacolului" devin virtuți), apare un contrast interesant: în Smashing Machine, convenția e problemă; în Marty, excesul e soluție. Și, până aici, e o opțiune critică legitimă.
Ce devine discutabil e felul în care contrastul ăsta se traduce apoi în conversația de Facebook: ca și cum ai avea voie să iubești un film doar dacă mai îngropi un altul. Ca și cum entuziasmul ar avea nevoie de o victimă colaterală ca să pară "deștept". În loc să spunem: Marty Supreme e o formă barocă, Smashing Machine e o formă convențională; ambele au mize, dar funcționează diferit, ajungem (de multe ori) la un reflex de scor: 10/10 vs 5/10, iar cine nu e de acord e suspect.
Asta e, de fapt, și puntea spre scandal: în momentul în care critica devine instrument de clasare socială ("cine e în bulă", "cine e în afară", "cine are voie să nu respecte consensul", "cine respectă șublerul lui Bazin sau a lui x sau y"), orice opinie separată - fie ea pertinentă sau nu - explodează sistemul. Și sistemul răspunde imunologic.
Morozov, Trier și ideea de "consens extatic"
În 2025, Morozov scrie despre Sentimental Value (Trier) și, la un moment dat, după o demonstrație despre retorică și mizanscenă, aruncă butada: "Avem Bergmanul pe care îl merităm." E o propoziție făcută să rămână. E și diagnostic, și provocare, și insultă sofisticată (în funcție de cine o citește). Și exact genul de frază care declanșează "consensul extatic" sau "anticonsensul" cu aceeași viteză.
Gorzo spune în postarea lui că disidența de tipul ăsta e utilă: scoate filmul din bula premiilor, îl pune într-o perspectivă mai largă, busculează conformismul și bugetele de marketing. E o pledoarie pentru critica independentă ca act cultural, nu ca serviciu de PR.
Problema, însă, e că același tip de stil - această plăcere de a formula contondent - poate aluneca ușor în altceva: din argument în semnalizare, din criteriu în "lovitură", din analiză în brand personal. Iar aici e un loc bun (și foarte jurnalistic) să facem distincția: o frază bună nu ține loc de argument, dar poate fi un mod de a-l comprima. De fiecare dată când cineva se sprijină doar pe frază (și pe stil), discuția se degradează inevitabil într-un concurs de fraze.
Unde intră filmul în povestea asta (și de ce e bine să intre)
Dacă rămânem la scandal, textul devine mic. Dacă rămânem la film, textul devine curat, dar ratează momentul. Interesant e tocmai cum cele două se ating, fără să se confunde.
Marty Supreme e, în esență, despre un om care transformă lumea într-o masă de manevră: fiecare relație e o pârghie, fiecare admirație e combustibil, fiecare adversar e material de legendă. Și e despre cum legenda, odată pornită, nu mai are frâne. În cronica lui, Morozov surprinde bine ideea asta a unei arhitecturi care își găsește "desăvârșirea" în gratuitate și "spectacol de dragul spectacolului".
Facebook-ul (ca mediu) face ceva similar cu orice discuție culturală intensă: o accelerează până când rămân doar reacții. Și reacțiile au nevoie de personaje. Criticul devine personaj. Regizorul devine personaj. "Bula" devine personaj colectiv. Nu mai contează filmul, contează "cine a zis" și "cum a zis". Exact ca în film: povestea nu mai e despre ping-pong, e despre mit.
Așa că paralela de la început - this is what you want / this is what you get - e bună tocmai fiindcă ne permite să intrăm spunem că scandalul apare ca efect secundar, ca dovadă că filmul a atins un nerv real: cum funcționează azi prestigiul, cum se distribuie autoritatea, cum se apără o breaslă când se simte atacată.
Și, totuși: ce "ține" și ce "nu ține" în tipul ăsta de critică
1. Morozov își asumă un stil de scriitură nervos, caricatural, cu epitete care "taie" (puțoi acneic, tembeliadă isterică). Asta e perfect valid ca literatură critică. Dar devine și material inflamabil, pentru că invită răspunsuri în aceeași cheie.
2. În Smashing Machine, critica lui e structurală: filmul e prea cuminte, prea aproape de documentar, prea "1 la 1", prea fără găselnițe - deci prea puțin Safdie. Aici e argument.
3. În Marty Supreme, entuziasmul lui e tot structural: baroc, arhitectură, tapiserie de biografeme, spectacol pur, montaj ca demultiplicare. Tot argument, chiar dacă livrat cu turbo.
De aici, și problema e sau nu e Morozov inconsecvent?, pe care o putem nuanța: în ce măsură criteriul "risc / necumințenie" e aplicat simetric? când devine "convenția" un păcat și când devine doar un mod de a funcționa? ce se întâmplă când finalul "de podium" pare lucrat în direcția izbăvirii?
Da, Marty Supreme are o energie rară, da, Chalamet e remarcabil, da, piesa aia e un motor perfect; dar nu, nu e neapărat vârful lui Safdie, iar anumite lucruri (Endo, finalul, chiar și structura narativă inconstantă) trădează o construcție mai îndreptată spre izbăvire / atingere mecanică a capodoperei decât ne-am fi așteptat.
Final
Ce rămâne după ce se termină piesa / circul / râca / tensiunea? În film, rămâne un podium care poate însemna triumf și început de prăbușire în aceeași secundă. În bula noastră, rămâne o întrebare mai banală și mai grea: putem suporta critica atunci când nu ne convine? și, mai ales, putem s-o citim ca pe un instrument, nu ca pe o ofensă?
Aș zice că da, dar cu o nuanță: când critica e realmente imparțială și nu are menirea de a se transforma în ceva ce împarte dreptatea fără criterii, fără înțelegere pentru diferite convenții cinematografice, fără pretenția că doar ce ne place nouă e bun, înnoitor și ce nu ne place poate fi atacat (chiar și cu atacuri personale), persiflat, bagatelizat.
Așa că refrenul ăla - this is what you want / this is what you get - e bun tocmai pentru că nu e moralizator. E mecanic. E ca un aparat care înregistrează: asta ai cerut, asta ai primit. Ai cerut atenție publică pentru cinema? Primești atenție publică - și, odată cu ea, primești și tensiunea, și reacțiile, și nervii, și micile răzbunări, și răutățile gratuite, și meschinăriile, și corurile, și disidențele, în oglindă. Ai cerut ca un film să fie "eveniment"? Primești eveniment - și toate consecințele sociale ale evenimentului.