Pe 24 iunie 2006, la Sala Palatului a avut loc una dintre cele mai aşteptate întâlniri JTI: spectacolul de flamenco susţinut de Joaquin Cortes. Celebrul dansator cu un incontestabil statut de superstar ne-a propus o creaţie intitulată Mi Soledad. Caietul program al spectacolului ne anunţa o incursiune în universul lăuntric al protagonistului, în labirintul emoţiilor sale intime. Pe afiş erau evidenţiate anumite litere care propuneau, de fapt, un titlu alternativ: Mi Solea. Solea reprezenta un cântec format din trei sau patru versuri octosilabice, cu rimă consonantă sau asonantă, iar la originile sale, detectabile în secolul al XIX-lea, acompania un dans andaluz, numit jaleo. O altă traducere a cuvântului jaleo, ar fi aceea de... ropot de aplauze.
Aceste precizări teminologice sunt necesare pentru a clarifica o posibilă intenţie a spectacolului: Joaquin Cortes, pe parcursul a mai mult de două treimi din spectacol a vizat în mod clar o reacţie incendiară a publicului, scop aflat în totală contradicţie cu debutul serii, când se putea crede că vom asista la o trecere a flamenco-ului tradiţional în registrul unui discurs ce ţine de dansul contemporan (Joaquin Cortes fiind cunoscut, dealtfel, ca un dansator care a revoluţionat abordările tradiţionale ale dansului flamenco). Intenţia iniţială este deturnată la un moment dat într-un mod mult prea abrupt pentru a sesiza firul care ar putea ţese coerenţa cu ceea ce ni se înfăţişase în debutul spectacolului.
Orice spectator care a venit să primească şi eventual să înţeleagă un mesaj, a fost, poate, deranjat de izbucnirea publicului într-un moment în care tensiunea întrupării singurătăţii generice, care cerea o mare linişte, a fost brutal "spartă" de ropotele de aplauze. Se pare că nu la fel şi-a înţeles Joaquin Cortes propriul act artistic. După momentul de început, urmează, în ritmul afişării unei garderobe semnate de Jean Paul Gaultier, o adevărată furie a primirii aplauzelor, alternând cu momentele de dans, executate, dealtfel impecabil într-o mare măsură. Joaquin coboară în sală, oferă mulţimii privilegiul de a-l atinge, după care se întoarce pe scenă pentru a mai dărui un număr de virtuozitate.
Principala interogaţie care se naşte este următoarea şi îmi asum aici riscul de a primi acuzaţii de elitism: dacă se vine la spectacol pentru a primi mesajul unui artist care se zice că dansează cum puţini reuşesc să o facă, de ce trebuie să ne comportăm ca şi cum am asista la saltul mortal al unui celebru acrobat, sau, şi mai grav , de ce o simplă desfacere a unui nasture la cămaşă declanşează reacţii care ar fi putut foarte bine să aibă loc într-un club în care se face striptease cu profesionalism? Ni s-ar putea răspunde: pentru că în faţa ochilor noştri îşi face numărul un dansator de excepţie şi pentru că respectivul dansator este posesorul unei carisme corelate cu un sex appeal irezistibil... Perfect, oameni buni, dar cu mesajul spectacolului cum rămâne? Dacă acceptăm ca valid acest răspuns înseamnă că am asistat la un număr de acrobaţie corelat cu o tentativă reuşită de seducţie în masă! Unde este mult anunţata singurătate? Şi de ce trebuie să pun atâtea elemente în paranteză pentru a ajunge, eventual la înţelegerea a ceea ce şi-ar fi propus Joaquin Cortes să ne transmită, dacă nu ar fi fost atât de importantă pentru el permanenta reacţie a publicului? Am văzut nişte picioare care se mişcau pe o frecvenţă uluitoare, am fost martorii unei rezistenţe fizice copleşitoare şi a unei capacităţi de a executa elemente dificile de flamenco, dar acestea nu pot fi plasate decât într-un raport de intersectare cu arta. Desigur, artistul trebuie să se afle într-o relaţie de comunicare cu publicul, dar aceasta nu trebuie să fie conştientizată în timpul actului artistic, pentru că devine scop în sine şi mesajul, deschiderea spre ceea ce trebuie transmis se ratează! Joaquin Cortes, ca artist experimentat ştie, probabil, că există o diferenţă fundamentală între comunicarea cu un public (ceea ce implică o formă de auto-dăruire) şi supunerea lui sau încercarea de a-l seduce pentru a declanşa cu orice preţ o furtună de aplauze şi ovaţii. Problema e că am asistat la a doua variantă. Probabil că spectacolul ar fi trebuit să se numească Mi Singularidad, pentru modul în care este evidenţiată la un moment dat, diferenţa dintre dansul celor din trupa are îl "acompaniază" pe superstar şi ritmul nebun al picioarelor lui Joaquin. Nu ştim dacă diferenţa de talent este chiar atât de mare, dar oricum mesajul singularităţii lui Joaquin Cortes a fost mult prea clar.
Detectarea singurătăţii lui Joaquin în registrul acestui spectacol rămâne o problemă nerezolvată. Nimeni nu contestă talentul lui, sau capacitatea de a executa impecabil un dans atât de pasional şi complex ca trăire, date fiind sincretismele care au dus la naşterea flamenco-ului şi spiritul său ce îşi trage seva din multiple rădacini.
Ceea ce rămâne de neînţeles este discrepanţa dintre intenţia spectacolului şi materializarea sa. Singurătatea presupune interiorizare, căutare, retragere în sine, pentru a transcende apoi discret distanţa dintre propriul eu şi ceilalţi, după ce întregul labirint lăuntric a fost străbătut.
Dacă majoritatea celor din public a urmărit spectaculozitatea, senzualitatea, şi virtuozitatea şi dacă acesta a fost şi şi scopul lui Joaquin Cortes, atunci trebuie să admitem că a fost un spectacol reuşit. Dacă însă publicul a avut pretenţia că a venit să asiste la o creaţie cu un mesaj consistent şi corelăm respectiva pretenţie cu reacţia majoritară, atunci înseamnă că ne confruntăm, în rândul spectatorilor români cu probleme grave legate de receptarea artei şi cu distorsiuni ale gustului artistic.
Abilităţile lui Joaquin Cortes constituiau premise clare pentru un spectacol de flamenco în care să fie evidente atât singurătatea ca stare camuflată de o exuberanţă grăitoare, cât şi tragismul acestui dans cu ritm diabolic (sau divin, ce fragilă e graniţa!), expresie a spiritului gitan marcat de contradicţii.
Date fiind aceste note definitorii rămâne să încercăm să aflăm răspunsul la o întrebare cu care a rămas după spectacol o minoritate care a venit să i se transmită realmente ceva: poate să ne spună cineva explicit unde era, totuşi, singurătatea lui Joaquin?