Decorurile lipsesc (la fel și recuzita) fiind prezente doar câteva elemente din lemn care la debutul piesei sugerează o saună, iar pe parcurs sunt rearanjate astfel încât să reprezinte casele și mobilierul aferent, școala, biserica, cofetăria, strada principală sau alte locuri din oraș (scenografie: Gyopár Bocskai). Decorul simplificat spre inexistent m-a dus cu gândul la filmul Dogville al lui Lars von Trier, deși nu avem desigur niciun indiciu că acesta din urmă s-ar fi inspirat din indicațiile dramaturgico-regizorale ale lui Thornton Wilder. O altă primă impresie plăcută, care m-a dus cu gândul la filmul Vanilla Sky, a fost prezența unui regizor tehnic (Csilla Albert) care însoțește spectatorii pe parcursul acțiunii prezentându-le personajele, explicând uneori acțiunile acestora și călăuzind-o pe Emily după plecarea acesteia. Regizorul, cu o voce calmă, binevoitoare poate interveni oricând în firul epic (la fel ca asistentul din film care oprește visele), poate derula înainte sau înapoi acțiunea, extrăgând sau introducând personajul într-un anumit timp și spațiu.
Primul act este cel în care facem cunoștință cu personajele, dar și cel în care participăm la o zi din viața comunității din Grover's Corners. Dimineața începe cu micul dejun în fiecare din cele două familii, Gibbs și Webb (Róbert Kardos M., Csilla Varga, respectiv Zsolt Bogdán, Reka Csutak), și pregătirea copiilor pentru școală. Aceștia coboară din dormitoare în bucătăriile lor și sporovăiesc în jurul mesei în timpul micului dejun. Lipsa recuzitei întrebuințează la maximum abilitățile actorilor, aceștia trebuind să suplinească prin gesturi absența obiectelor, ca de exemplu servirea micului dejun de către doamna Webb (Reka Csutak), amestecând în vesela imaginară și împărțind cu atenție micul dejun. Un gest frumos e cel prilejuit de purtarea cărților în brațe în timpul mersului către școală de Emily Gibbs, care are loc în mod tipic american, ca-ntr-o îmbrățișare. Emily Gibbs, blondă și cu două codițe împletite, este interpretată magistral de Roman Eszter, plină de expresivitate, cu exuberanțe și tristeți, mici mânii sau bucurii, ilustrând dorințele copilăroase ale adolescentei și trăirile fluctuante ale emoțiilor vârstei dragostei.
Dragostea și căsătoria sunt tema actului secund, în care vedem dezvoltându-se relațiile dintre personaje și în special cea dintre Emily Webb și George Gibbs (Gergi Biro), o privire idealizată asupra acelei relații speciale din viața tinerilor, care duce la căsătorie. "Persoana de lângă mine este cu adevărat cea pe care Dumnezeu și soarta au destinat-o să-mi fie alături la bine și la rău?" Totul este bine și plăcut, exact așa cum ar trebui să fie, însă atmosfera se va schimba după o scurtă pauză.
Ultimul act este acela în care Emily a murit ca urmare a unor complicații la nașterea copilului și ajunge într-un loc prezentat ca fiind unul al păcii și al bunei înțelegeri între cei plecați. Scenografia simplificată și de această dată sugerează un cimitir delimitat, cu pietre de mormânt atribuite celor care au plecat dincolo. Dacă punerea în scenă a iadului este întotdeauna plină de imaginație (a se vedea de exemplu Kísértés / Ispita de Vaclav Havel, în regia lui Michal Dočekal, de la Teatrul Maghiar Cluj sau Faust al lui Goethe - Purcărete de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu), deseori reprezentarea raiului este o provocare. Parcă imaginația lucrează mai sărăcăcios cu acest mediu. Jesca Prudencio, în acord cu linia propusă de dramaturg, imaginează raiul ca pe un plan suprapus celui real în care cei plecați pot vedea realitatea "de la noi", o pot derula înainte și înapoi (nefiind prinși în continuumul spațiu-timp) dar nu mai pot interacționa cu cei dragi rămași în urmă. Emily nu poate să se abțină, și, cu toată opoziția doamnei Gibbs, se întoarce să retrăiască o zi din trecut, care se întâmplă a fi tocmai aniversarea ei. Revederea celor din oraș îi face la început bine însă ulterior, lipsa exprimării afectivității către cei dragi îi provoacă durere, așa că se întoarce în eternitate.
"Să regizez Orașul nostru a însemnat pentru mine să trăiesc viața și să o iubesc", notează Jesca Prudencio. "Am colaborat cu o companie de teatru briliantă. Spectacolul păstrează un loc special în sufletul meu", avea să mai consemneze regizoarea pe social media.
Această dragoste de viață este transmisă și prin spectacolul Jescăi, iar îndemnul ei subtil se îndreaptă și către noi, spectatorii: cu toate problemele ei, viața merită trăită din plin alături de cei dragi. Este mai mult decât un Carpe diem! glam, este un îndemn la a trăi virtuos și semnificativ în fiecare moment al nostru pe acest pământ.
(foto: Biró István)