La vremea apariției sale (anul de grație 1953: moartea lui Stalin, prima revoltă anticomunistă din Berlinul ocupat de ruși), Victimes du devoir / Victimele datoriei relua și amplifica unele dintre obsesiile existențiale ce continuau să bântuie, prolific, conștientul literar și subconștientul personal al viitorului Membre de l'Académie Française: invazia autorității în existența individului, disonanțele multiple (și firește că absurde) între existența privată și cea publică, într-un univers stupid, cu valorile pervertite sau chiar vidate de conținut, sechelele trecutului și proliferarea lor - în cel mai bun caz - necontrolată. După trăncăneala multilateral dezvoltată din La Cantatrice Chauve / Cîntăreața cheală, macularea și martelarea victimei inocente - eleva din La Leçon / Lecția - ori zădărnicia fundamentală, eșuată în grotesc, a oricărei tentative de a comunica ceva autentic lumii, acest text continuă seria disperărilor ionesciene. Ca și în precedente piese, Măria Sa Mecanismul rămâne personajul principal - de ce să fi schimbat o rețetă de succes, care producea din plin? Schema, de acum, rodată, debutează cu niște banalități, prostioare, aiureli... așa, nimicuri la omorât timpul. Tihna soților Choubert este deranjată, aparent nesemnificativ, dintr-o mică confuzie. Polițistul rătăcit în intimitatea lor debutează cu politețuri unsuros-dulcege. Apoi, se pune pe "evoluat", ca un mecanism scăpat de sub control. Nebunia se instalează repede și devastator, respectul față de omul ordinii evoluează în admirație perversă, supunere, adulație. De ce? Iac-așa. Absurdul nu se pupă deloc cu determinismul logic. Ba, mai mult, îi dă la cap pe oriunde-l prinde. Când toate reperele, limitele, sensibilitățile dispar (supuse, chiar sacrificate scopului propus, oricât de meschin și făr de noimă ar fi acesta), ce rămâne intactă? Sfânta datorie. Pentru îndeplinirea ei, faci orice îți stă în puteri; cele cu care ai fost investit. Și ce puteri are un inspector (principal!) de poliție, chiar picat acolo, printre papugii, așa... ca musca-n lapte!! Țonțoroiul vesel pe care îl joacă ceilalți pe lângă el și la dispoziția lui este deșănțat, de prost gust, chiar periculos. Și... ce dacă? Doar s-au încurcat cu "poliția-n persoană"... nu se face să o ignori, darămite să o contrariezi.
Din confuzia ce se va dovedi ca atare abia la sfârșit, delegat cu forța să-și amintească și să producă informațiile cerute, nevolnicul găzdoi este dat cu capul de toți pereții, obligat să înghită toate impulsurile, pretențiile și ordinele aberante ale musafirului nepoftit, dar - totuși! - polițist. În lipsa unor repere mai de doamne ajută, în capul lui supus, năuc, apoi înnebunit de-a binelea, se revarsă din belșug freudisme la kilogram, amestecate cu oedipisme la bucată, dacă nu chiar ceva neguri dostoievskiene, totul sfârșind prin a-l face cam harcea-parcea pe bietul creștin. O veselie tâmpă și cam soioasă aduce susținerea binevoitoare, chiar supuse, a madamei Choubert. Căci... Doamne iartă: cine e ea să se pună cu polițaiul dezlănțuit, (guru, zeu, învățător, stăpân), obsedat de măreața-i și precara operă polițisto-psihanalitică? Netam-nesam, în toată nebunia fără noimă mai apare (la fel de alandala) un personaj parcă și mai abulic (Nicolas d'Eu). Așa, ca să fie masa bogată. Ăsta, de unde pare la fel de nebun, are totuși o (să-i zicem) funcționalitate - mută datoria aia (re)clamată asupra purtătorului ei autorizat.
Textul ionescian (inițial o nuvelă publicată în volumul La Photo du Colonel) pare a fi o expresie a îndemnurilor lui Mircea Eliade - cel cu care autorul se reconciliase recent, după ruptura cauzată de orientarea legionară a acestuia - de a încerca o tehnică de "reintegrare spirituală. "Am proiectat pe scenă îndoielile și angoasele mele profunde; le-am pus în dialog și le-am întruchipat; mi-am încarnat antagonismele; scriam cu cea mai mare sinceritate; mi-am smuls măruntaiele; am intitulat asta Victimele datoriei".
"Scufundarea în trecut și căutările existențiale" poate fi o cheie a textului. Ca atare, acesta este greu, năucitor, descurajant pentru spectator. Acolo, în tainițele obscure, toate merg alandala, se amestecă și se macerează reciproc. Amintirile din copilărie (desigur, nu cele ale lui Creangă) se bulucesc, obsesiv și maltratant, (tele)comandate de un slujbaș zelos, pervers și - firește - absurd al Puterii. De ce? Ca-așa e jocul: "îl joci în doi, în trei / îl joci între câți vrei / arză-l-ar focul!" (apud detestat-adulatul Arghezi). În el, bântuie și figura odioasă a tatălui, și obsesiile infantile: spaime, coșmaruri, traume. Gluma se îngroașă pas cu pas, devine teribilă, înnebunitoare, maltratantă. Prinsă în vârtej, madame Choubert își ia, și ea, moațele la purtare și-i ține isonul angelico-ridicol, musafirului care a năvălit peste ei, spulberându-i angoasele casnice și alte plictiseli burgheze. Viață, domnule! Adrenalină. Madama devine un fel de asistentă a polițistului, animată de credința că e de datoria ei să susțină, în tot ce întreprinde, forța publică. Leacul (dacă poate fi numit astfel... mai curând cui pe cui se scoate) vine tot din exterior, printr-un alt musafir, la fel de nepoftit și care intră în joc. Apoi, după dulcegăriile protocolare, începe să-și ia nasul la purtare, cu "atribuții" cu tot și sfârșește prin a deveni un fel de salvator. Unul aparent, desigur, căci își însușește, de la victima ucisă a datoriei, tot arsenalul. Ordinul mecanic "Mestecă!... Înghite!" își păstrează ritmul dement. Escaladarea așa-zisei datorii se prăvălește, acum, peste cei rămași (încă!) în viață. Izbăvirea mă-sii de viață! Căci toți avem o datorie pe lumea asta, nu? Iar mai departe...
Nu-mi dau seama ce chemare metafizică a împins-o pe regizoarea Nona Ciobanu să se bage într-un așa text greu de apucat și aproape imposibil de limpezit. Nici ea nu-și încearcă forțele în direcția asta, mulțumindu-se să urce pe mica scenă a Teatrului Mic o vânzoleală dinamică, zgomotoasă, viu colorată. Personajele sunt tratate în cheia unor grand-guignol, îmbrăcate și mân(t)uite prin grația mecanismului, amintind, pe undeva, de Fellini; senzație la care contribuie, pesemne și o scenografie ultra-dinamică (Peter Kosir - Nona Ciobanu), pe alocuri nu lipsită de expresivitate (adesea, doar de sens - exact ceea ce presupune absurdul). Manieră plastică inspirată evident din imagistica video-clipurilor TV prin succesiunea, adesea fără logică, a unor imagini obsesiv-iconice.
În rolul lui Choubert, Vitalie Bantaș aduce pe scenă un fel de om-pasăre, un netot naiv și cumsecade, numai bun de manevrat, chiar dacă zbaterile sale sterile par a însemna un fel de opoziție. Fără psihologie, închegat doar dintr-un amalgam de spaime, uimiri și dureri, eroul-ca-vai-de-lume se agită expresiv, încercând să opună o rezistență văicăroasă, sortită eșecului inutil, deci nedemn de altceva în afara eventualei compătimiri; firește, din partea celor miloși.
Simona Mihăescu se luptă, cu toate mijloacele personale și cu destul aplomb, să dea consistență fantoșei-consorțiale, Madelaine. Madama ei este vioaie, disponibilă la supușenie comandată de sus, zeloasă chiar... chipurile cu cele mai bune intenții: "Ca să fie bine, dragă!...". Ridicolă și "apelpisită" (vorba strămoșului Caragiale), ea devine nu doar o soție care-și ține jumătatea sub papuc, ci o colaboratoare devotată și însuflețită a celui care știe să facă chestia asta și mai bine decât ea. O scorpie gureșă care, însă, se lasă îmblânzită de un dresor priceput, poate chiar așteptat și, ca atare, servit. Pe scurt, o prezență scenică remarcabilă.
Greul textului îl duce, totuși, Bogdan Talașman. Dificultatea de a depăși schemele de evoluție ale polițistului clasic (câinos, perfid, un automat de făcut rău la comandă) era amplificată de obligația de a-și construi personajul scenic fără suportul psihologiei (să-i zicem) clasice. Riscul marotei, al clișeelor pândea după colț. Ei bine (chiar foarte bine!) actorul nu s-a lăsat sedus de tentația robotului, vreun macho ori vreun dezaxat. El a optat pentru o ipoteză cât mai umană - și tocmai de aici începe să ne sperie cu adevărat. Aparenta cumsecădenie, pe alocuri o abureală abil mimată, actorul face chiar un personaj verosimil; omul de lângă noi, ai zice. Identitatea sfărâmicioasă și, în același timp de duritatea oțelului nu lasă nici dubii, nici speranțe asupra îndeplinirii, cu zel fanatic , dar glazurat în dulceață de trandafiri, a misiunii de îndeplinit. Cu jumătate de secol în urmă (are și bătrânețea avantajele ei), pe scena de la Bulandra, personajul era jucat de un Ștefan Bănică ambiționat de speranța că poate fi și un actor de "teatru serios". Comparația cu ipostaza evocată de mine îl avantajează, cu certitudine, pe dl Talașman.
În nou-apărutul Nicolas d'Eu (musafir la fel de nepoftit dar aparent salvator) Ionuț Vișan aduce pe scenă perfidia dementă, la început lustruită, apoi violentă. Acel "se poate și mai rău de-atât" este însușit cu aplombul necesar rezolvării situației. Asta pentru început.
În fine, prezența, într-o margine de scenă a Manuelei Hărăbor este o figurație emblematică. Să fie personajul misterios care stă și tace acel Mallot sau Mallod? Un martor? O iluzie sau o umbră funebră? Cum actrița nu are cum răspunde la asemenea dubii, scormonim noi (asemeni lui Choubert, săracul) în memoria culturală. Pentru cine a văzut filmul lui Bob Fosse All That Jazz, ea poate apărea ca un fel de înger al morții, dar întors pe dos: nu blond și în ținută albă, ci negru pe toată linia. Mă rog... până la urmă, obiectul primește, la final, două replici - ca să-și justifice utilizarea.
Da, nu este un spectacol ușor de perceput, de mestecat și chiar de înghițit pentru un spectator obișnuit. Dincolo de suspansul privind găsirea imprecisului Mallot, ceea ce îl împinge pe panta misterios-polițistă, el nu prea amuză, nu provoacă cine știe ce emoție. Sau... mai știi? Este și stupoarea, până la urmă, un fel de trăire.
(foto: Cosmin Kleiner Stoian, Nona Ciobanu, Bianca Munteanu)