Cu puternice influențe din mitologia și folclorul sud-coreean, acțiunea se conturează în jurul grupului Huntr/x, format din Rumi, Mira și Zoey, care în timpul zilei ating culmile topurilor muzicale, iar în timpul nopții vânează demoni. Nu doar atât, dar prin muzica lor, mențin intact și Honmoonul, un scut care protejează omenirea de trupele lui Gwi-Ma, regele demonilor. Cu toate că se face o trecere succintă prin istoria acestui conflict dintre cele două forțe, poate că ar fi fost indicată o prezentare ceva mai amplă asupra mitologiei filmului. Pentru a balansa forțele, demonul Jinu îl convinge pe Gwi-Ma să formeze o trupă de băieți, prin care să contracareze popularitatea Huntr/x, iar astfel să folosească influența pe care o au fanilor pentru a le fura sufletele. Un soi de Armageddon muzical.
Conflictul principal al filmului este cel din interiorul lui Rumi, care își ascunde natura duală (jumătate om - jumătate demon) inclusiv de celelalte membre ale trupei. Un punct slab pe care însă Jinu îl descoperă și care îl determină să-și recunoască propriul trecut pe care îl bântuie și din cauza căruia acționează, cu speranța că va putea uita complet de el. Vina, rușinea, neputința sunt cele care creionează legătura între cei doi, însă chiar și așa, se dovedesc fațetele opuse ale traumei profunde pe care, într-un fel sau altul, o împărtășesc. Rumi ajunge într-un final să-și asume natura, dar nu și identitatea, eliberându-se din lanțurile propriilor prejudecăți internalizate. În schimb, Jinu devine un sclav al vinei pe care o poartă și pe care nu o poate accepta, ceea ce devine și instrumentul prin care Gwi-Ma îl manipulează. Tocmai din acest motiv conexiunea dintre cei doi funcționează organic, fără să se simtă forțată: ambii sunt conturați în nuanțe de gri, filmul căutând să-i înțeleagă mai degrabă decât să înghesuie personajele în categorii predefinite.
Unul dintre meritele celor patru scenariști (Danya Jimenez, Hannah McMechan, Maggie Kang, Chris Appelhans) este capacitatea cu care construiesc personajele, pe care le ilustrează într-o manieră foarte umană, lipsite de rigiditatea șablonului. Niciuna dintre cele trei protagoniste nu este perfectă, fiecare își cunoaște nesiguranțele, pe care le exprimă și le asumă, o caracteristică rară în animația mainstream. Tocmai pentru că nu pretind perfecțiunea, personajele sunt accesibile publicului: reale și identificabile.
Unul dintre aspectele la care KPop Demon Hunters excelează este muzica, care se dovedește unul dintre cele mai puternice cârlige ale filmului, fiind una dintre componentele care dinamizează și menține întreaga atmosferă nealterată. Ba chiar mai mult, muzica aproape că devine un personaj în sine, cu propriul său univers. Popularitatea unor cântece ca Golden, Soda Pop, Your Idol sau What It Sounds Like este și motivul pentru care filmul a fost propulsat în elita culturii pop. Justificat, de altfel, deoarece întreaga coloană sonoră este antrenantă, completând cu multă precizie întreaga desfășurare narativă și sincronizându-se cu momentele în care filmul începe să-și piardă din avânt și să se domolească. Arden Cho și Ahn Hyo-seop (actorii de voce pentru Rumi și Jinu) izbutesc prestații muzicale remarcabile, vocile lor conferind profunzime și emoție cântecelor. În plus, Arden Cho este acompaniată de May Hong și Ji-young Yoo, care armonizează și completează perfect un trio vocal, iar timbrul diferit al fiecăreia adaugă diversitate și naturalețe interpretării.
Un alt punct forte al filmului este animația, realizată de Sony Picture Imageworks. Tehnica 3D CGI este completată de o estetică 2D inspirată clar din anime. Vibrantă și cu nuanțe pastelate, animația redă în mod spectaculos secvențele de acțiune și cele muzicale. Fluxul mișcărilor și expresivitatea facială și corporală a personajelor sunt mereu susținute de calitatea invariabilă pe care întreaga producție o conține tehnic. Din acest punct de vedere, nu există nimic strident, nimic excesiv, nimic neglijat. Rezultatul este o animație care rămâne elegantă și bine echilibrată pe tot parcursul filmului.
Chiar dacă animația și muzica strălucesc, filmul nu este lipsit de lacune în construcția sa narativă. În ciuda faptului că intriga se construiește în jurul grupului Huntri/x, Mira și Zoey nu sunt dezvoltate ca personaje la același nivel cu Rumi, ceea ce le face să pară în anumite momente ca fiind decorative. Prietenia dintre ele rămâne principalul motor din KPop Demon Hunters, iar finalul reușește parțial să exemplifice acest aspect, însă elaborarea relației dintre cele trei se simte sincopat tocmai pentru că interferează cu romanța dintre Rumi și Jinu, care este mai degrabă insinuată decât avansată. Acest fapt nu lasă ca niciuna dintre direcții să-și atingă potențialul real, ci să se încalece într-o încercare de a se completa, ajungând într-un final să se excludă reciproc. Pe lângă asta, natura binară a lui Rumi este tratată cu multă grabă, lipsind explicații relevante despre părinții ei, despre relația lor, despre contextul în care aceasta s-a născut. Aspectul acesta rămâne la un nivel cel mult expozitiv, reducând complexitatea personajului.
Chiar și așa, experiența pe care KPop Demon Hunters o furnizează este mai mult decât agreabilă, regizorii Maggie Kang și Chris Appelhans construind un film coerent din punct de vedere vizual și muzical. Mai presus de atât, cei doi propun un adevărat discurs despre acceptarea și iertarea de sine, fără a deveni însă teziști în exprimare, ci se păstrează echilibrați și sinceri cu privire la mesajul pe care vor să-l transmită. Sunt ponderați în privința intensității pe care subiectul ales îl poate suporta astfel încât să nu supraîncarce filmul. Pe alocuri, însă, ajung să supraestimeze flexibilitatea cu care pot să trateze mai multe direcții și să le îmbine simetric. Totuși, au reușit creeze un fenomen cultural pe care nimeni nu l-ar fi putut anticipa și care va continua să crească. Un fenomen cultural reprezentativ și pentru alte culturi, impulsionând diversitatea și explorarea tematică. Iar acest lucru ar putea și ar trebui fie considerată o realizare în sine.