Romanul Hamnet al lui Maggie O'Farrell, din care filmul este inspirat, își asumă libertatea ficțiunii pentru umplerea golurile istoriei. Știm că Shakespeare a avut un fiu pe nume Hamnet, decedat la vârsta de unsprezece ani, însă nu avem nicio informație care să ateste faptul că scriitorul ar fi scris tragica piesă Hamlet ca o "comemorare" directă a acestei pierderi. Dar filmul afirmă încă de la început că Hamnet și Hamlet erau nume interșanjabile în secolele XVI-XVII. Și de aici, tragedia personală începe să capete ecouri culturale. În același registru, mulți istorici o numesc pe soția poetului Anne sau Ann Hathaway, dar O'Farrell o numește Agnes, un detaliu aparent minor, dar încărcat de sens, mai ales pentru o epocă în care ortografia nu era standardizată, iar numele puteau circula fluid.
Revenind la poveste, filmul, ca și romanul, urmărește iubirea dintre Agnes (Jessie Buckley), o tânără cu un dar vindecător și o legătură aproape mistică cu natura, și William (Paul Mescal), un bărbat atras de cuvânt, de ambiție și de promisiunea Londrei. Interesant este că filmul amână să îi dea numele de familie, ca și cum ar refuza să-l transforme imediat în "Shakespeare". Mult timp, pentru cei care văd filmul fără a cunoaște povestea din spate, el rămâne doar un soț, un tată, un om.
Cei doi se căsătoresc în ciuda opoziției familiei, iar viața lor pare să se așeze destul de rapid într-un echilibru fragil. Au o fiică, Susanna (Bodhi Rae Breathnach), și doi gemeni, Judith (Olivia Lynes) și Hamnet (Noah Jupe). Însă acest echilibru se destramă brutal odată cu boala Judithei. Aceasta este lovită de ciumă și ajunge la granița dintre viață și moarte, iar Hamnet, într-un gest aproape mitologic de sacrificiu, pare să preia asupra sa suferința surorii și moare. Unde este William în aceste momente? Absent. Plecat la Londra. Un tată care nu asistă nici la nașterea gemenilor, nici la moartea propriului fiu. Și totuși, nu îl putem transforma într-un personaj blamabil, pentru că Agnes însăși este cea care l-a trimis acolo pentru a-i oferi ocazia unei cariere în teatru pe care William și-o dorea. Tragedia celor doi părinți devine astfel și mai complexă: durerea nu vine doar din pierdere, ci din faptul că ea nu poate fi împărtășită.
În centrul filmului se află Agnes, interpretată extraordinar de Jessie Buckley, într-un rol care transcende realismul și capătă un aer arhetipal. Agnes este prezentată ca o figură mitologică, mama-pământ, o femeie care simte natura prin corp și instinct, prin mirosul plantelor și prin presimțiri. Durerea ei devine una organică, asemenea naturii care o înconjoară. Inclusiv momentele-cheie ale vieții ei sunt filmate ca niște ritualuri. La nașterea gemenilor, familia lui William o forțează să rămână în interiorul casei, deși Agnes dorește să nască în natură, un detaliu care capătă valoarea unui semn de rău augur. Într-un univers în care Agnes este percepută aproape ca o vindecătoare, această naștere pare să anunțe că ceva din afară va pătrunde inevitabil înăuntru.
Șoimul, prezent recurent în universul lui Agnes, funcționează ca o extensie a personajului: o creatură ascensională, între intuiție și fragilitate. Dacă Agnes este mama-pământ, șoimul devine contrariul ei complementar - simbolul unei priviri care vede dincolo de imediat, dincolo de viață.
Filmul este construit exact ca o tragedie, inclusiv din punct de vedere artistic. Avem personaje tragice, destin, artă și, mai ales, moartea ca personaj. Nu apare doar ca eveniment, ci și ca prezență. Iar filmul reușește să sugereze acest lucru prin imagine: cadrele sunt adesea fixe, închise, aproape sufocante, ca și cum personajele, la fel și spectatorii, ar fi prinși într-un spațiu fără ieșire, conform spuselor regizoarei. Esențialul moment în care apare acest "personaj" este scena în care Judith se află la limita dispariției. În acel spațiu fragil, Hamnet mărturisește că o vede: moartea ca o umbră perceptibilă, care se apropie încet pentru a-i lua pe amândoi. Este o viziune copilărească, dar profund tragică. Hamnet este atât de legat de sora lui geamănă, încât pare să nu-și poată imagina viața fără ea. Sacrificiul lui devine aproape instinctiv, iar actorul-copil reușește să transmită o intensitate emoțională rară. Această moarte este readusă pe scenă la final, însă înainte să ajung acolo, aș dori să mai punctez câteva aspecte.
Într-un interviu, regizoarea Chloé Zhao a fost întrebată de simbolismul culorilor din film, deoarece un ochi atent la detalii poate vedea că pe tot parcursul filmului cele două personaje primesc două culori contrastante: roșu pentru Agnes și albastru pentru William. Ce aflăm de la ea? Aici intrăm într-un univers al energiei corpului, al meditației, fiind vorba de chakras - cele 7 energii principale ale corpului. Albastrul este the throat and the third eye chakra - culoarea cerului, a minții, a transcendenței - de aceea, William este un personaj cu imaginație, intuiție și înțelepciune. Roșul reprezintă, în contrast, the root chakra, centrul lumii, inima, focul. Două moduri diferite de a exista: ea trăiește în carne, el în idee. După moartea lui Hamnet, Agnes își pierde culoarea, se estompează în tonuri de maro, ca și cum viața însăși ar fi drenată din ea.
Pe fundal, se conturează întrebarea fundamentală: ce poate face arta în fața morții?
Agnes și William trăiesc doliul în tandem, dar pe direcții opuse. Agnes suferă în casa în care fiul ei a murit. William, în schimb, nu reușește să își trăiască doliul în mod direct, ci îl sublimează în text. Astfel, Hamlet apare ca transfigurare, o reînviere simbolică a copilului pierdut. În piesă, mort devine tatăl, iar cel care trăiește este băiatul. Poate că aceasta este forma prin care William încearcă să-i dea din nou viață fiului său, sacrificându-se pe sine în limbaj. Celebrul monolog To be or not to be, care apare și în film, răspunde la întrebarea: cum continui după ce ai pierdut?
Finalul atinge o dimensiune mitologică reală, aspect care, pe mine, m-a atras și mai mult către film. Povestea lui Orfeu și Euridice, evocată la început de William, revine în două momente-cheie: la nuntă, când Agnes îi cere lui William să se întoarcă și să o privească, și în final, când ea ajunge la Londra pentru a vedea spectacolul și pentru a înțelege de ce numele copilului ei mort a devenit titlu de piesă.
În acel moment, teatrul devine spațiul întâlnirii imposibile: între vii și morți, între durere și sens. Gestul colectiv al publicului care îi întinde mâinile lui Hamlet, improvizat organic, funcționează ca un ritual de vindecare. Iar umbra lui Hamnet pare să se întoarcă pentru o ultimă privire - un eidolon care își vede mama înainte de a dispărea din nou.
Hamnet nu este, în cele din urmă, un film despre Shakespeare ca geniu. Este despre Shakespeare ca om care pierde. Este despre ceea ce rămâne după moarte. E un film pentru cei care încă mai cred că arta poate transforma durerea în ceva suportabil.
Eu am plâns. Și asta cred că spune tot. Deci dacă mergeți la cinematograf fără șervețele, o faceți pe propria răspundere.