Michal Dočekal aduce problematica piesei (traduse în limba maghiară de Varga György) într-un spațiu desemnat ca theatre-in-the-round, sau teatru circular, teatru arenă, punere în scenă centrală, formulă la care a aderat (ca teoretician) și George Astaloș. Aranjament scenic în care atenția publicului se concentrează mai ales pe performanța actorului și pe text. Așadar un teatru de text cu mare tensiune dramatică, mult și concentrat dialog, atmosferă apăsătoare, abordare extrem serioasă, toate susținute admirabil de trupa de actori. În fruntea distribuției: Bodolai Balázs în chip de savant complexat (fals Faust) și Bács Miklós în rol de pensionar relaxat, dar cu atât mai insinuant (fals Mefisto). Ideea piesei i-a venit lui Havel în închisoare, după lecturi aprofundate din Goethe și Thomas Mann.
Rezultatul e o reiterare a temei faustice, de largă circulație universală. Mitul faustic se extrage literalmente din viața banală, cotidiană a unui grup de savanți plasat într-o instituție de cercetare, aflată, fatalmente, într-o altă, nedefinită și nefericită orânduire statală de tip totalitar. Instituție supusă unui permanent control polițienesc.
Schimbarea spațiului de muncă rutinieră, plicticoasă în fond, cu cel de discotecă și dans îndrăcit, loc de destindere recreativă sau perimetru de intimitate în cadrul camerei doctorului Henrik Foustka alternează fluctuant, în schimbări succesive de decor pe măsura înaintării în poveste. Decor schematizat și light design în ritmări intermitente ce aparțin lui Jakub Peruth. Costume, între banalitatea cotidiană și carnavalesc, propune Bocskai Gyopár, contribuind la așezarea spectacolului într-un limbaj baroc pronunțat excentric. Desigur, muzica originală (Ivan Acher) și coregrafia (Eszeny Enikő și Sinkó Ferenc) întregesc viziunea de ansamblu asupra lumii personajelor, marcată ca fenomen psihotic angoasant, extrapolat treptat în haos și confuzie generalizată. Se pune în contrabalans diferența dintre civilizația rațiunii și civilizația afectului. Căutările cu care se identifică între ceilalți Hensik Foustka sunt multiple. De ordin rațional (studiul său), de rodin afectiv (relația cu Vilma, apoi cu secretara Margareta) și, în cele din urmă, de ordin ezoteric (ședințele de ocultism). El face o figură aparte în peisajul uman atins de ridicol (ironiile lui Havel sunt șarjate grotesc de regizor) și stârnește suspiciuni rapid amplificate de oamenii regimului, după care "cine nu e cu noi e împotriva noastră".
Analizarea cazului prinde aripi, se dezvoltă în spirală progresivă, cu rol de devoalare a spiritului dubitativ al personajului. În plin avânt de construire a unei societăți noi el se întoarce la practici primitive? Ideologie retrogradă? M-am gândit și la "meditația transcendentală" de la noi din aceeași perioadă. Spre a scăpa de amenințări, Foustka e ispitit să facă acel pact fatidic cu dracul. Dar asta înseamnă a accepta "o ideologie care strivește libertatea". Regizorul întreabă direct: "Dumneavoastră în ce credeți? În existența iadului sau a diavolului?" și se angajează să evidențieze partea întunecată din om, pentru că aceasta a câștigat drepturi de exprimare accentuată vizavi de interferențele în discurs a insinuărilor ispititoare strecurate abil de vizitatorul nocturn, alias Fistula, magistral interpretat de Bács Miklós. Câtă insinuare coercitivă, atâta umbră diabolică în jocul lui nuanțat, alegoric! Contactul lui Foustka cu acest spectru al răului declanșează frământările nesfârșite ale savantului ars de dorința de a găsi calea justă spre adevăr și dreptate.
Bodolai Balázs se face reprezentantul tipic al insului introvertit, atins de mania perfecțiunii, anemiat de boala cunoașterii. Un personaj mut, bizar, pregnant implantat în lumea extrem birocratizată a sistemului, reușește Orbán Attila cu doar câteva intrări suspecte, ilare, memorabile. El este un suspect secretar, dubios și oneros, virtual om al serviciilor, costumat straniu tocmai pentru a sublinia implicarea lui în stricta supraveghere, din umbră, a cetățenilor cu idei și impulsuri dușmănoase la adresa regimului. Vilma, partenera de pat a lui Foustka, e conturată ca o femeie obișnuită, drăguță și afectuoasă, de Albert Csilla, înzestrată cu temperament sociabil și mult firesc. Sedusă de expozeul despre farmecul universului, ținut sub vraja lunii de Foustka, secretara Margareta creionată de Daradics Hannah e o veritabilă îndrăgostită, gata să apere principiile celui pe care îl adoră. Figuri mai mult sau mai puțin caricaturale creează Dimény Áron (Directorul), Váta Lóránd (Adjunctul), Vindis Andrea (savantă), Marosán Csaba, Laczkó Vass Róbert (savanți). Insistent caraghios este desenat de András Gedeon dansatorul îndrăgostit de Vilma, alături de alte apariții episodice: Zongor Réka (Petrușca), Antal-Dobra József și Sűtő Márkus.
Estrada rotundă a scenei cu aspect de cabaret, luminată din toate părțile cu reflectoare așezate la buza platformei, are drept corelativ un alt corp luminos, tot rotund, suspendat lateral, care prelucrează sintetic imagini și sugestii simbolice extrase din replicile personajelor. Semnalez aici o carență impardonabilă a echipei tehnice în legătură cu receptarea mesajului textual. Reflectoarele de jos se reflectă în sticla monitoarelor de pe perete așa încât textele traduse în românește și în englezește nu se pot citi. Este regretabil că regia a nesocotit faptul că o parte a publicului nu se va putea bucura de problematizarea conținută în dezbaterea de idei într-un spectacol axat pe text mai mult decât pe efecte vizuale, deși montarea lui Michal Dočekal nu duce lipsă nici de surprinzătoare eșalonări vizuale.
Înscrisă în cercul chinuitor al dezbaterilor despre răul absolut e dezvelită spre final simbolica stea roșie cândva (în cinci colțuri), acum palidă și călcată în picioare de actori și de istorie. Simbol cernit, emblemă grafică a regimurilor de tip comunist căzută în dizgrație. Ca și la noi. Vă mai amintiți? "Iar steluța cea de sus / Oare ce-o avea de spus..." Acum e jos, bagatelizată, respinsă, o umbră macabră. Sic transit gloria mundi. În istoria dezvoltării personale a eroului central din Kísértés / Ispita semnificația ei e o amintire dureroasă, care a lăsat urme adânci. O amintire nefastă.
(foto: Biró István)