Ajungând la acest termen, fac, oarecum, o digresiune și inserez aici un fragment din articolul Il barbiere di Sevilla. Melodramă comică în două acte de Nicolae Filimon, apărut în 1860: "Cu aceasta nu voim a zice că antreprenorii de atunci își îndeplineau datoria cu conștiință și mai bine decît comitetul teatral de astăzi; nu, nicidecum, voim numai a arăta că acei antreprenori cel puțin cunoșteau mai bine valoarea muzicală și dramatică a operilor ce reprezentau și a artiștilor chemați a le interpreta, și de aceea nu puneau pe scena noastră asemenea dificile partițiuni, decît numai atunci cînd vreo circumstanță fericită le punea în dispozițiune artiști capabili de a le susține cu succes, pe cînd comitetul teatral, chemat de guvern să introducă gustul belelor-arte în inima românilor, necunoscînd sau nevoind a cunoaște sublima-i misiune ce au a împlini, masacrează fără remușcare cele mai frumoase capete d-operă artistice și astfel, în loc să lumineze pe public, îl face să piarză chiar bunul simț ereditat de la natură".
Piesa Nadejdei Ptușkina cere să acceptăm o convenție - și astfel toată croiala de întâmplări și coincidențe capătă aer ludic -, dar, în același timp, pe canavaua unei epoci aparte țese o poveste pentru omul simplu, dintotdeauna. O face inteligent, cu mult umor, presărând replici spirituale, prilej de reflecție.
Inevitabil, regizorul și-a asumat adaptarea textului. Misiune oarecum ingrată. În mod cert, publicul capabil să guste complet textul original ar fi unul din teritoriul fost sovietic - cu particularități specifice față de lagărul comunist est-european - iar cu cât ne îndepărtăm în spațiu și timp, publicul are nevoie de mici note de subsol. Chiar și pentru români, anii '90 se pierd în uitare, dat fiind ritmul în care societatea se schimbă. O piatră de încercare pentru poveștile de acum 30-40 de ani o reprezintă gestionarea prezenței telefonului. În ce măsură tinerii de azi pot înțelege absența telefonului mobil?! În apartamentul în care se petrece acțiunea noastră, există un telefon fix - eventual cu două aparate, pentru că, la un moment dat, este folosit un altul decât cel din holul de la intrare - iar ineditul musafir, Igor, se justifică, la început, că are bateria descărcată la telefonul său mobil. Apelul întors de pe telefon fix pe telefon fix este justificat prin folosirea unui robot telefonic. Tânărul de azi nu poate înțelege cum de persoana la care trebuia să ajungă Igor - și ea o 'Tania', ca eroina noastră, dar, numită, ironic, în spectacol, cu fel de fel de apelative din portofoliul zoo - nu îl sună direct pe mobil. O fi fost el descărcat o dată, dar până la finalul spectacolului mai trec zile și bateria s-ar fi putut încărca.
Publicul deja trecut de o anumită vârstă poate înțelege și întreruperile frecvente de electricitate. Pe scenă, ilustrate cu un soi de flash-uri, amintind, mai degrabă, de electrocutarea metaforică a îndrăgostiților.
Cea mai complicată convenție îmi pare a fi aceea legată de vârstele personajelor. Sofia este cea evocată în titlu. Singura numită, de către ineditul musafir, cu patronimic: Sofia Ivanovna. Desigur, din politețe și respect pentru vârsta ei înaintată, dar, poate, și ca un semn al legăturii organice cu lumea de altădată. Textul originar are și câteva replici despre ramurile genealogice ale familiei, trecând prin anii revoluției bolșevice și înaintea acesteia, în episodul cu bijuteriile transmise din generație în generație, dăruite, acum, de Sofia Ivanovna, celei pe care o crede - sau se preface a o crede - nepoata mult dorită. Bunica aceasta poate avea 80 de ani. Cel puțin. Magda Catone o face mai vivace, în ciuda faptului că este invocat puținul timp rămas de trăit.
Este amuzant cum la începutul piesei Sofia se lamentează că moare ca mâine, după un act estimează la o săptămână, pentru ca după aparența căsătoriei fiicei să urce la 2-3 ani, încât la final, când se ivește speranța nașterii unui strănepot, să declare senin că ar mai avea vreo zece ani spre a se putea bucura de acesta. Am zâmbit pentru că mi-am amintit asemenea vorbe din familie. Și nu le spunea doar mama sau bunica, parcă alți și alți oameni își împingeau limitele speranței cu seriozitatea unei obligații căreia trebuie să i se supună. Nadejda Ptușkina are multe replici în care omul simplu de la noi se poate recunoaște ușor. Totodată, a construit personajele cu mare generozitate, oferind partituri în care fiecare actor să poată străluci.
Sofia este imobilă în scenă pe parcursul a aproape 90 de minute. Cu o singură excepție, când merge, cu pas mic, firesc, până în bucătărie, să răspundă la un telefon insistent. Tricotează ca o bunică. Magda Catone mi s-a părut că își dezvăluie energia. Deși, parțial, improvizează, gestionează situațiile neașteptate - precum imposibilitatea de a declanșa aparatul de fotografiat, din cauza bateriilor - poate părea de vârstă înaintată prin aparente interjecții și chicoteli. Ea este placa turnanta a piesei și cred că ar fi putut obține mai mult printr-un contrast de autoritate, de accentuare și concentrare.
Fiica ei, Tania, aruncă, în treacăt, cu o anume cochetărie, vârsta de 59 de ani. Corina Dănilă, o plăcută surpriză pentru mine, face un personaj mai tânăr - și asta în beneficiul spectacolului. Pentru că, în opinia mea, deși Nadejda Ptușkina a mai scris o poveste de dragoste pentru un cuplu sexagenar, totuși, în cheia spectacolului despre care vorbim, vârsta Taniei trebuie să fie mai mică. Și asta în primul rând pentru a conferi un grad sporit de credibilitate revelației pe care o are Igor, deturnat de soartă din drumul său spre o aventură cu o altă Tania, de numai 20 de ani. Fără ca el să fie marcat de numărul anilor - părul grizonant e mai degrabă un semn din bagajul dinamicii sentimentale -, Igor întruchipat de Silviu Biriș face o pereche de succes cu Corina Dănilă. Practic, piedicile din text își pierd semnificația.
Cea fără de astfel de probleme de convenție este Dina, fiica / nepoata prin contract, declarată drept de 30 de ani. Kira Hagi este perfectă în rol. Un joc adolescentin, amintindu-mi, oarecum, de Gianina Corondan.
Echipa formată din: Sonia Trifan (costume), Loredana Voicu (make-up), Flory Niculae (hairstyling) este importantă în acest spectacol și s-a achitat cu brio de datorie. Apariția Taniei în rochia de sărbătoare, primită cadou, este un moment aparte pe scenă, așa cum impune textul și cum o face Corina Dănilă. Este un fel de nouă perspectivă aidoma Cenușăresei, deși, în cazul nostru, farmecul actriței este vizibil din prima clipă.
De la bun început, dialogul mamă-fiică caută să descrie tabloul.
"Tania: Lumea e plină de fete bătrâne.
Sofia: Nu vreau să aud așa ceva. (o replică rapidă, menită să alunge gândul)
Ești tânără, frumoasă, drăguță, ai studii superioare, picioare lungi, ești gospodină,... ăăă... nu ai vicii
Tania: Exact portretul clasic al fetei bătrâne!"
Cum am menționat deja, Nadejda Ptușkina aduce pe scenă mult din ceea ce întâlnim în viața noastră de oameni simpli de aici. Copiii pot acuza presiunea părinților în privința căsătoriei, dar, pe de altă parte, timpul poate aduce consecințele constatate istoric. Piesa menține insistența mamei în limitele decenței, fără a induce tristețe.
"Nu mă tem de moarte, dar îmi pare rău că te las singură, fără soț, fără copii". Este replica declanșatoare a intrigii. Poate fi receptată încruntat din perspectiva ideilor zilei, dar are doza ei de sensibilitate discretă de necontestat.
Mama o descoase despre amorurile dintr-o viață, fiica răspunde evaziv, returnând pe subiectul cinei. Sunt schimburi de replici în care tonurile folosite de Magda Catone și Corina Dănilă dau savoare. Și cu ingenioase adaptări la limbajul de azi. "Tu ești singură numai din cauza egoismului meu" - spune Sofia. Și replica asta lucrează într-o avalanșă de scânteieri hazlii. Deși, pe de altă parte, poate contraria seninătatea cu care, ulterior, Tania caută s-o convingă de maternitatea ei cu 30 de ani în urmă - greu de ascuns, chiar dacă, ea fusese departe de casă, acolo unde o trimisese repartiția (încă un detaliu istoric vizibil generațiilor mai în vârstă).
În fond, spectacolul trebuie luat ca atare, tip sandviș, cu straturi bine definite. Cel al comediei cerând să te lași purtat fără să te împiedici de anumite legături. Ca la Caragiale, avalanșa de întâmplări este declanșată de citirea incorectă a numărului de la poartă. La reprezentația pe care am văzut-o eu, când Igor numește strada Speranței ca adresă, efectul este, desigur, augmentat de prezența în public a Corinei Chiriac. Altfel, întreruperea de electricitate elimină alternativa liftului, aduce stimulatoare noi (lumânare, brichetă).
Semnul hazardului (Igor sună la alt apartament, e derutat și ezită o clipă cum să continue), ca bing-bang, este ad-hoc preluat de Tania care deturnează totul spre a răspunde cu dragoste celei tocmai re-declarate a mamei. Corina Dănilă joacă alunecarea și presupusa luxare, încât putem ezita între hazard și provocare. Așa cum și gestul lui Igor, de a oferi niște bani când află că Sofia e pe "ducă", e ușor strident în context.
Este un joc de scenete umoristice - se poate lesne decupa o pilulă cu haz - secvența în care Tania, cu nonșalanță în poziția presupusei alunecări, îi spune că mama ei e pe moarte, iar Igor, grăbit, răspunde cu politețuri. Privind cei doi actori, poate că grija lui pentru vârsta ei, ori că-i spune "tanti", te fac să zâmbești. Replica lui Igor, potrivit căreia preferă fericirea personală în locul celei familiale, ilustrează, parțial, un anume șablon de gen, dintr-o epocă revolută. Și, totodată, trimite la trama poveștii Floare de cactus (teatru/film).
Corina Dănilă îmi amintește, uneori, de Stela Popescu (la tinerețe, când avea un ton mai nuanțat) iar Silviu Biriș trece și prin accentele lui Caragiu sau ale altor actori de comedie. Uneori sunt speculate replici care diluează ("mybach / bypass").
Pe de altă parte, când este lăsată să respire poezia acestei comedii, densitatea crește. Corina Dănilă rostește cu un ton cald, simplu, cu pauze perfect plasate: "Eu știu că dumneavoastră considerați viața noastră neînsemnată.[...] Două existențe monotone și lipsite de orice fel de evenimente. O femeie bătrână și fiica ei, o fată bătrână."
În cheie de comedie romantică, scena plecării lui Igor, când ea îl zorește iar el nu se lasă dus, are și un scurt gag, de-o parte și de alta a ușii: ea ascultă pașii lui, ca în argheziana De-abia plecaseși, el tot speră într-o întoarcere, se apleacă spre gaura cheii, într-o nesincronizare ce stârnește zâmbet.
Pentru că am amintit un detaliu din decor: scenografia este girată de Samuel Mihailovici. Aparent simplă, cu un perete mobilat de o biblioteca plină de cărți, având în centru masa la care lucrează Sofia. Ușa de intrare în apartament este vizibilă din profil, piesă importantă în desfășurarea poveștii. Pe acolo intră vântul schimbării, pe acolo se 'vântură' norocul care surâde sau nu. Fiind într-o laterală a scenei, accesul e către sală. Igor și Dina vin din sală și se pierd în întunericul sălii. Un decor poate convențional, dar simplitatea lui îl face și transportabil - în nădejdea unui turneu - și funcțional. Între acte, cortină muzicală și penumbră, încât, pentru cel final se obține imaginea magică a unui brad împodobit avansând - de unul singur, pentru că nu se distinge altceva - spre mijlocul scenei. Acest brad și costumările în Moș Crăciun ale lui Igor și Dinei țin de amintita translatare spre noaptea de revelion a interzisei sărbători a Crăciunului (plus metamorfoza în Moș Gerilă).
Kira Hagi aduce suflul nou în spectacol - conform rețetei din scenariu - și reușește schimburi de replici de mare dinamism și atractivitate cu fiecare dintre partenerii de joc. Personajul ei rămâne bine definit, memorabil. Igor, surprins de întorsătura poveștii, pus în postura de a fi 'tată', amintește o vorbă a mamei - altă trimitere la o epocă și la grijile întemeiate pe o anume experiență din generație în generație -: "prea mult alegi, una cu plod ai să culegi".
O scenă între Corina Dănilă și Kira Hagi mi-a amintit de ludicul profesionist al unei montări cu Cele două orfeline, când parodia a fost cu măiestrie și cu o reverență către binomul artă-meșteșug.
Nadejda Ptușkina și-a sprijinit piesa pe o referință livrescă: Nicholas Nickleby. Sofia și Tania țineau la mare preț - cel puțin la fel cu bijuteriile de familie - opera lui Dickens, sub forma unui lung șir de volume. Dincolo de argumentul amuzant cu care acest șir este înghesuit într-o valiză, pe post de cadou de Crăciun, punctual, Tania citește cu voce tare, ca să audă și Sofia, din povestea familiei Nickleby. Silviu Biriș descrie, parodic, propriul spectacol ca o telenovelă rusească. Nadejda Ptușkina a mizat pe sensibilitatea din lumea lui Dickens. Cu întâmplări miraculoase, cu încercări și morală. Dina se întoarce cu bijuteriile pentru că interpretează alunecarea pe o coajă de banană - tocmai ea, care se vitejise în replică la sfatul de prudență pe scări - drept o mustrare de la Cel-de-Sus. Mai mult, Sofia și Tania au în bibliotecă și un portret al lui Dickens, folosit în spectacol drept icoană pe care s-o sărute Igor, o inspirată idee regizorală.
S-a spus că Nadejda Ptușkina a ales Nickleby și pentru că este lucrarea lui Dickens legată de teatru. Eroul intră într-o trupă de actori. Corina Dănilă rostește replica Taniei: "Dar ce-am făcut? Spectacol de amatori", cu un subtil amestec de ironie și autoironie, cu ingenuitate și cu o abia perceptibilă notă de ostenire din tot acest 'spectacol pentru mama'. S-a vorbit despre Dickens că în personajul mamei eroului a pus ceva din trăsăturile propriei sale mame, cu o anume ironie pentru confuzia care o însoțește ca un nor.
Sofia Ivanovna, jucată de Magda Catone, accentuează asta, dar, prin fermitatea deciziilor principale, impune convingerea că știe ce face și, pe fond, mama rămâne mamă, grijulie și eficientă până la capăt.
Pentru că din toată povestea asta, Igor rămâne cu o constatare ce ne pune pe gânduri (prin translatarea miraculoasei povești a fetiței Dina în propria sa familie): "Dina ar fi trăit în familia mea și mama mea ar fi trăit mai mult."