Dacă e să am reverie de spectator la teatru, apoi cufundarea în plușul fotoliului din stal și stingerea grațioasă a luminilor este îndemnul plăcut de a privi spre scenă. Unde lumina caldă a reflectoarelor dezvăluie decorul format din trei pereți ai unei camere. Am avut dintotdeauna plăcerea să pot vedea cum decurge viața oamenilor în casele lor iar teatrul ne face puțin voaiori. Pe ușile din decor am așteptat totdeauna cu o neînfrânată curiozitate să văd cine apare.
Ei bine, starea aceasta am simțit-o la debutul spectacolului Scandal la Operă.
Camera de pe scenă e ca o promisiune a unei povești captivante. Când se potolesc și ultimele șoapte în sală, la radio începe o arie de operă. Crescendo, precum lumina camerei, de la o veioză discretă la o lustră atotacoperitoare. Și parcă așa crește și curajul de a mima interpretarea în acord cu tenorul care se aude la radio. Max cântă cu dezinvoltură pentru că știe bine ariile, Maggie e în transă pentru că muzica pe care o aude o poartă până în preajma faimosului tenor. Suspină la amintirea momentului în care i-a fost prezentată acestuia. Iar asta nu-i pică tocmai bine lui Max.
"- Mi-a sărutat căușul palmei, obicei italienesc... Nu mai știu, că am leșinat...
- Logodnica mea dă cu ochii de macaronarul ăla și se dă pe spate."
Ușor, ușor, deslușim un fir al intrigii ce se țese. Pentru că dragostea nu se parafează prea lesne. Logodnă? Hm... Maggie visează cu ochii deschiși purtată de muzica încă lin curgătoare.
"- Eu vreau ceva frenetic...
- Mă rog de tine să fim frenetici!"
E o negociere continuă între romantismul ei și pulsația lui Max care smulge hohote de râs când la visarea ei de aventură sălbatică are în vedere doar ce înseamnă "sălbăticirea cu toată distribuția".
Adrian Văncică îmbină perfect câteva expresii tipice pe chipul său. Comută fermecător de la vulpoiul pătimaș la copilăroasa neîndemânare taman în fața iubitei.
"- Eu vreau o aventură, să fie romantic...
- Dar plimbarea cu barca nu a fost romantică?
- Ai pierdut vâslele.
- Dar a fost frumos."
Numai că ochii Ralucăi Gheorghiu, definind-o perfect pe Maggie, țintesc de deasupra lui. Chiar și când o sărută, ea e încă departe.
"- Tu când mă săruți auzi ceva?
- Ca de pildă?
- Clopoței?
- Vrei să auzi clopoței?"
Max află încercarea pe care trebui s-o treacă în mod convingător dacă vrea să primească dragostea fetei.
Andantino
O ușa se deschide energic și ritmul cunoaște prima creștere. Apariția în scenă a lui Saunders, tatăl visătoarei Maggie, e o marcă a spectacolului pentru că Mircea Diaconu este așteptat de toată lumea iar el creionează în tușe extravagante un manager al Operei din Cleveland. E spumos, se dăruiește jocului și publicului cu gesturi largi, cu ticuri inventate sau preluate, mizează pe accesibilitate și reușește cu succes. Mulți au apreciat recursul său la jocul unui alt monstru sacru, Louis de Funès. Eu am avut impresia a desluși în privirea sa, de după vârtejul gesturilor, exact pe aceea dintr-un Brânzovenescu de referință. Mircea Diaconu accelerează ritmul spectacolului în manieră de italian, deși este în America. Nu-i ușor să ieși de fiecare dată deasupra din atâtea și atâtea situații neprevăzute... Cum să rămâi totdeauna calm? Doar chipul concentrat al lui Max îl urmărește peste tot spre a fi prompt în reacții. Iată un prilej pentru Maggie să-l vadă, în fine, fie și așa.
"- Nu e om să-i rabde istericalele așa cum ești tu.
- O fi tatăl tău, dar e patronul meu."
Odată stabilite personajele, intriga se poate insinua. Tenorul așteptat pentru un grandios spectacol, urmat de un dineu protocolar pentru fideli susținători ai artei și proiectelor generoase, pur și simplu întârzie. Tensiunea crește, apar tonalitățile înalte.
"- Tati, ți-ai luat pastilele?
- Da.
- Minți!
- Sigur că mint!"
Presiunea crește, fiecare îl așteaptă pe celebrul tenor Merelli, fiecare din alt motiv, singura trăsătură care îi unește este a propriului interes. Iar Saunders desfășoară cu măiestrie o largă paletă de măști asiguratoare a bunei derulări a lucrurilor.
Allegretto
Deși intrarea spectaculoasă, pe aceeași ușă magică, a tenorului mult așteptat, ar trebui să însemne liniștirea tuturor temerilor, ritmul se accelerează mai dihai în scurt timp. Pe nesimțite vin întâmplările în viață încât cascadă de coincidențe și confuzii care se derulează în apartamentul de hotel unde este cazat Merelli și soția sa lasă deodată un gol ce dă fiori: tenorul este găsit inert. Saunders e în pragul apoplexiei, putem citi de-a dreptul în ochii lui Mircea Diaconu ceea ce el evocă atât de simplu: "O mie de așa ziși melomani vor da buzna în teatru!"
Și cine altul poate fi în măsură să născocească o ieșire? Același care trăiește totul cu atâta energie. De unde Max cocheta cu postura de tenor atunci când era în singurătate, se sperie în fata propunerii de a ieși să cânte pe scenă în fața a o mie de spectatori. O fi el rolul lui Othello, cu chipul vopsit de maur, dar tremurul nu și-l poate reprima. Scena aceasta, de la apariția ideii și până la punerea ei în practică este cea mai bună între Mircea Diaconu și Andrei Văncică, un joc între două forțe trecând prin stări de altitudini diferite ca într-un duel mimat.
"- Habar n-are nimeni că tu exiști... Vezi că poți?... O mie de melomani, o mie de nevinovați. Își iau papioane, își iau neveste... Aici, în mâinile tale, copilul meu..."
Dar acest "travesti" nu ar avea farmec tocmai prin lecția nevinovată de canto pe care Merelli i-o dă lui Max. Relația celor doi se construiește repede. Alexandru Jitea, înalt, cu mișcări voit stângace, cochetând simpatic în italiană, e ca un copil răsfățat care are un moment de generozitate față de cel pe care-l simte ca un suport. Scena în care Nerelli îi arată câteva elemente de tehnică vocală sunt de un haz nebun, din replici spumoase și gesturi ștrengărești. Dincolo de haloul comic putem distinge un transfer de personalitate, ceea ce-l va ajuta pe Max să facă față cu brio ieșirii la rampă cum nici în visele sale nu părea posibil.
Allegro
Și taman când credeam că punctul culminant al furtunii a trecut, numai bine că de-abia ritmul e și mai antrenant. Intervine ingeniozitatea derulării încurcăturilor, după buna tradiție a genului. De-acum nu e doar sprinteneala în replici ci și o mobilitate sporită. Totul ca-n viață, neprevăzutul accelerează lucrurile. Reapare Merelli costumat în Othello, pe când Max e încă imaginea personajului abia interpretat. Toți aleargă după favorurile tenorului, vedetă o dată mai mult. Diferența de înălțime dintre ei, convențional acceptată, ne ajută să putem privi amuzați de la distanță. Cei care 'știu', Max și Saunders, aleargă spre a evita dezvăluirea, cei care 'nu știu', de la năucitul Merelli și până la perseverentul liftier, aleargă după o himeră sau să scape de himeră.
Iar suflul întregului iureș este Cerasela Iosifescu în rolul sopranei care aspiră la celebritate în orice chip. Apariția ei în scenă schimbă complet pulsul. Temperamentală, coalizând roșul rochiei cu auriul părului, este în ofensivă continuă. Sorții o aduc pe urmele adevăratului, inocentului tenor. Care ajunge, tocmai el, reputat Don Juan, să se mire de propriul său succes. Fără a bănui vreo clipă că ea se referă la rolul de pe scenă.
"- Cum am fost astă seară?
- Încerc aducere aminte... Meraviglioso dar a fost prea repede...
- Mi-era frică să nu te dezamăgesc cu o mie de oameni de față.
- O mie se uitau?
- Ai atâta experiență că nici nu ai ținut cont de ei?
- Eu fac asta de două, trei ori pe zi."
Max e prins între emoția de a închide substituirea și neașteptata situație față de Maggie. Care simte că i se împlinește un vis. Rochia alunecă pe podea și din clipa în care Max îi sărută și el căușul palmei, începe să audă numai clopoței.
Saunders îi "biciuiește" pe toți. La el totul este câștigul și evoluția în aprecieri ca un indice la bursă.
Când îl credea mort pe Merelli, își făcea deja calcule: "Stagiunea viitoare să încep cu... și îl bag și pe Max, bilete de 50$... Mi-era ca un frate, bilete de 60$!"
Vivace
Reapare și soția lui Merelli. Impunătoarea Luminița Erga. Cuceritoare de teritorii de la bun început. În toiul cursei ea înclină decisiv balanța în favoarea femeilor. "Io sono famiglia!... Ieși afară înăuntru aici!... Dau la tine trei numere!"
Bărbații devin simple ținte. Raluca Gheorghiu îi divinizează, Luminița Erga le poruncește, Cerasela Iosifescu scoate untul din ei. Fiecare dintre ele aleargă după bărbatul dorit. Raluca după unul real închipuindu-și că este cel imaginat. Luminița după cel atât de real și pe al cărui cusur îl știe prea bine: interpretează cu strălucire aria "pentru mine, toate femeile sunt la fel și de aceea iubesc la întâmplare".
Cerasela după cel necesar. Punct ochit, punct lovit, dar mai întâi trebuie să-l prindă. De aici nebunia scenelor ce se apropie de final. Pe canapea sau pe pat, pe o ușă sau alta, ea colorează imaginea și electrizează publicul. Toată această noapte furtunoasă este luminată de artificiile acestei Zițe 'americane' pe nume Cerasela Iosifescu. (Actriță care ar putea juca foarte bine dincolo de Ocean, înlăturând astfel ghilimele anterioare).
Ca la operă, partituri de culoare se remarcă tot în corul urmăritorilor. Victoria Cociaș, maestoso, amintind cu eleganță de un rol din filmul Being Julia. Alexandru Gheorghiu apare punctual în fiecare moment cheie al spectacolului precum păpușile mecanice dintr-un turn cu ceas. Provoacă surpriză, este inconturnabil și se retrage netulburat.
Finalul este "con tutti", o implacabilă cucerire a inimilor spectatorilor ce pot striga "Bravo, bravissimo!" dacă tot sunt la operă.
Ken Ludwig a scris în anii '80 o farsă după regulile genului (Lend Me a Tenor), a plasat-o în anii '30, iar azi a ajuns, se pare, să fie jucată în mod sigur undeva pe glob în fiecare zi.
"Dirijorul" Petre Bokor, specialist în creația unor triumfuri în România, a condus o echipă de actori care joacă în primul rând cu dragoste. O dragoste mai veche, cu care spectatorii vin de acasă, dar care crește la "molto vivace" grație ritmului impus de Cerasela Iosifescu!
Toate ușile acestui decor al unei vârste de aur au fost deschise. Ba chiar mai mult, după cum sună o replică: "Ați reușit să descuiați ușa inimilor noastre!"
Scandal la Operă de Ken Ludwig
Teatrul Nottara din București
Un spectacol de Petre Bokor
Decoruri: Puiu Antemir / Costume: Anca Marcu / Consiliere muzicală: Constanța Câmpeanu
Distribuție în ordinea intrării în scenă: Maggie - Raluca Gheorghiu / Natalie Ester, Max - Adrian Văncică / Ion Grosu, Saunders - Mircea Diaconu, Tito Merelli - Alexandru Jitea, Maria Merelli - Luminița Erga, Liftierul - Alexandru Gheorghiu, Diana - Cerasela Iosifescu /Cristina Stoica Ivanciuc, Julia - Victoria Cociaș
Spectacol din 27 octombrie 2007, sala Teatrului Național 'Marin Sorescu' din Craiova
În rolurile cu dublă interpretare, la această reprezentație au fost distribuite primele nume dintre cele alternate.