Apetența pentru "sataniști" este mare pe meleagurile noastre pravoslavnice. Suntem mai apropiați mental de Evul Mediu decât de secolul luminilor. Avem o populație dominată de iubire față de ficțiuni metafizice simplificatoare și care manifestă, ori de câte ori are ocazia, aversiune față de o știință mai atentă la date concrete și aplecată spre nuanțări.
Trebuie spus din capul locului că în filmul de față nu avem un documentar propriu-zis, adică rezultatul unei anchete transpusă apoi în secvențe aranjate după o logică clară și lineară, ci o docu-ficțiune care închipuie, un thriller care ficționalizează desfășurarea unei asemenea anchete.
Mai concis, avem un film de ficțiune care arată ca un making-of al interviurilor realizate pentru un film documentar despre o crimă petrecută în urmă cu 15 ani într-un liceu de provincie.
Sunt reconstituie inclusiv interviuri cu persoanele care au participat la evenimentele respective - realizate cu actori. Deși aceștia sunt profesioniști, răzbate o oarecare lipsă de dramatizare sau presiune de timp, căci se vede că nu sunt vocile sau înregistrările celor implicați.
Așa că, per ansamblu, Cazul Samca ne refuză ancorele recunoscute prin care face diferența între ficțiune și documentar, cum ar fi accesul la cei implicați direct sau înregistrări de arhivă în care să fie evidente patina istorică a acestora. În cazul de față, cele două orientări iau înfățișarea unor personaje pseudo-documentare.
Încarnate pe de o parte de Dana Marineci în postura unei realizatoare de film documentar care se arată ofensivă în întrebările sale, dar dominată de etică jurnalistică, și pe de altă parte de Emilian Oprea, care interpretează un producător plin de sine, care privilegiază metode și mai ofensive și cu priză la public în realizarea și valorificarea financiară documentarului.
Se înfruntă, așadar, o viziune "masculină" a producătorului cu cea "feminină" a documentaristei care este pe teren. Producătorul caută să stoarcă de sucuri senzaționaliste povestea, privilegiind pistele care, dintr-o gândire conservatoare, ar atrage audiențele.
Cea mai sexy pentru public este așa-numita explicație satanistă ("Samca" fiind numele unui demon popular), în conformitate cu care prin România ar tăia și spânzura, la propriu, niscaiva culte satanice pe care nimeni și nimic nu le poate opri din a ucide tineretul țării. Evident, o serie de versuri ale unor formații rock obscure, asortate cu simboluri necunoscute, așadar, înfricoșătoare, ar trebui să constituie pentru anchetatori evidențe de necombătut, pentru documentariști piste de nerefuzat, iar pentru spectatori, cârlige din care să nu se poată elibera.
Doar că, din fericire sau din nefericire, realitatea se dovedește a fi mai puțin spectaculoasă, chiar dacă nu mai puțin înfricoșătoare. Perspectiva "feminină" se apleacă asupra unor realități cât se poate de dureroase ale societății, acceptate și mușamalizate sistematic de sistemul de învățământ preocupat să păstreze aparențele fragile. Prima dintre acestea, care constituie și o explicație pe cât de probabilă, pe atât de refuzată de autorități, este bullying-ul. Frecvent și nerecunoscut, nimeni nu a luat în serios această pistă, preferând explicații fanteziste precum cele mai de sus.
Dincolo de valoarea de divertisment pe care joaca de-a documentarele pe bune despre crime (o traducere ad hoc pentru "true crime"), cred că este importantă și chestionarea propriei noastre dorințe de senzațional pe care ne-o livrează tocmai documentarele cu pretenția lor de adevăr.
Spre lauda realizatorilor săi, Cazul Samca reușește să ne țină cu sufletul la gură, presărând, manipulator, tot felul de McGuffin-uri hitchcockiane, adică momeli detectivistice, doar pentru ca apoi să vedem cum acestea nu se concretizează. Deși ar trebui să ieșim frustrați în setea noastră de senzaționalism, modul cum sunt aranjate nivelurile de ficțiune și adevăr în acest film reprezintă implicit o pledoarie pentru a înțelege că lumea reală funcționează mult mai aproape de logica descoperită de documentariștii de pe teren decât de cea dorită de producător.
Certurile dintre documentaristă și producător ne indică o discuție care e posibil să stea în spatele oricărui material cu pretenții de autentic ce apare în spațiul public și din care, aproape întotdeauna, câștigă tocmai versiunea simplistă, comercială, senzaționalistă. De la cele privind starea justiției la cele privind prădătorii sexuali, uităm adesea nu doar că adevărul este adesea foarte nuanțat, că frustrările și lașitățile sau chiar bunele intenții lipsite de mijloace sunt mult mai răspândite decât ne place să credem dar, mult mai greu de acceptat, că o investigație onestă probabil că nu ar "vinde" mare lucru avid de povești suculente.
Foamea de senzațional este una dintre trăsăturile de bază ale societăților umane; ea devine exacerbată când degenerează în teorii ale conspirației ce se hrănesc din frică, din ignoranță și din violență. Aceștia veșnicii demoni reali, nu ficționali, ai umanității.
Într-un final, inversând termenii din titlu, aceasta poate fi o cale de a ne salva din satanismul senzaționalismului, adică de capcana mortală a propriilor aplecări conspiraționiste.